La sfârşit de iarnă, într-o seară a începutului de căluţ
chinezesc, suflat într-un lemn de esenţă stranie, la o emisiune de televiziune
– ,,Jocuri de putere” – l-am urmărit
pe Gică Popescu, fostul mare sportiv al generaţiei de excepţie a fotbalului
românesc, care şi-a prezentat programul de candidat la preşedenţia Federaţiei
Române de Fotbal. ,,Gollllll...” a strigat Rareş Bogdan, îmbrăcat în galbenul
tricou şase al Baciului, la intrarea
acestuia în desfăşurătorul ,,jocurilor”.
Pentru orice om, cât de cât interesat de subiect, se ştia
clar că varianta Gică Popescu devenise, nu doar în registru zodiacal, calul
câştigător al FRF-ului. După o perioadă sterilă se părea că, prin fostul
căpitan al Barcelonei, fotbalul românesc îşi redescoperă cadenţa, pierdută
uşor, uşor după Campionatul Mondial din 1994.
Totuşi,
la o distanţă de numai trei zile, printr-o bizară întorsătură a puterii altor
jocuri, din panoplia năbădăioasei noastre justiţii, viaţa l-a proiectat pe Gică
Popescu între gratiile selecte din vitrina penitenciară a democraţie, măcar că
acuzatorul – procurorul de caz – solicita o pedeapsă cu suspendare...
Moartea
tatălui fostului fotbalist, Constantin Popescu, mi-a amintit în aceste zile de
mijloc de mai de tragedia fiului. La debutul lui martie, în preziua alegerilor
pentru preşedenţia FRF, când toate sondajele îl fixau în triumf, Gică Popescu,
beneficiind de combinaţia prevederilor vechiului cod cu cele ale noului cod penal, a fost încarcerat. Pentru mulţi, o insulă de
stabilitate s-a dizolvat atunci într-un ocean de suspiciuni!
Fireşte că, omul simplu de pretutindeni îşi doreşte, ca
pe vremuri, ,,capul lui Moţoc”! Vrea
răzbunare pentru neîmplinirile sale, pentru eşecurile care i-au săpat în
lăuntru potecile frustrărilor. Totuşi, încă n-am întâlnit indivizi care să
justifice raţional ajungerea la penitenciar a fostului internaţional român, în
urma dosarului transferurilor...
Nu speţa în sine merită disecată, ci impresia de
fragilitate, de subminare a unor braţe sociale ale omului, care astăzi poate fi
oricând ghilotinat de interesele grupurilor socio-politice ce au acces la
forfecarea zonei justiţiei după bunul plac. Fără să fiu vreodată un fan al
Baciului – pe care însă l-am privit ca pe turnul lucid dintr-o oştire eficientă
– i-am perceput tragedia de la început de martie 2014 într-un alt registru, ca
pe o dramă a omului care lucrează pentru binele comun, dar, uneori, pentru că nu
e destul de atent la detalii, este expulzat la periferia societăţii.
Încarcerarea lui e, într-un fel, încarcerarea omului nedeprins cu alifiile
administraţiei unui stat democratic machiavelic, ce-şi caută în genunchi bunăvoinţa
Occidentului. Fireşte că nu Occidentul este responsabil de stupizeniile
noastre, oricât ne-am dori să pasăm, dincolo de autostrada parcursurilor
mioritice vălurate, zgura unor calcule mercantile cu bătaie lungă, ci noi – ,,moştenitorii” unui Golding, care în pesimism
şi-a găsit realismul –, indivizii pierduţi între simbioza gelatinei revărsată
generos de ,,împăratul muştelor” şi
cea din ,,procesul” kafkian...
După condamnarea lui Gică Popescu, întâia oară, am avut
sentimentul că, în România – în plan social, indiferent de acţiunile
întreprinse – fiinţa umană se poate oricând prăbuşi, dacă un decident sau altul
şi-a propus să o înnămolească, iar între libertatea din arhipelagul sovietic,
dezvăluit de Soljeniţîn, şi libertatea vestică a fiestei lui Hemingway nu
răsună suveran clopote interogative, ci doar pocnet de puşcă. Cum altfel ar sta
lucrurile la noi, când, doar în ultimii ani nenumăraţi indivizi, dovediţi că au
furat sau au tâlhărit, spărgând case şi însuşindu-şi bunuri, scapă cu o amendă
penală sau o condamnare cu suspendare, iar un om precum Gică Popescu face
închisoare grea, măcar că în dosarul său n-a rămas în aer niciun prejudiciu?!?
Şi condamnarea vine cu o zi înainte de probabilul său triumf la cârma
fotbalului românesc...
Da, Gică Popescu strica nişte socoteli şi trebuia
executat, pentru că un astfel de om putea deveni un candidat redutabil pentru
orice funcţie în statul român, iar strategii de carton au tras unde era necesar
semnalul!...
Sunt convins că, parte însemnată din justiţia română,
încearcă şi chiar reuşeşte să-şi facă profesia corect şi obiectiv, însă, dacă
un individ sau altul deranjează anumite spaţii – marcate în vreun fel de ,,felinele” zilei – sunt şanse ca
zăbrelele să îi zăgăzuiască pentru o vreme destinul.
...Dar
noi, ăştilalţi, să nu fim trişti – poate scăpăm! – că de, penitenciarele sunt
pline ochi, iar în colonie e greu cu materialele de construcţie!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu