Ape mioritice cu deschidere europeană

Ivită rotund din spuma timpului, ziua de 25 mai 2014, prin deznodământul alegerilor europarlamentare, a reașezat în alte vase apele puterii politice de la nivelul Uniunii Europene pentru următorii ani. Chiar și cei mai buni, mai drepți și mai viteji dintre concetățenii meleagurilor străbătute odinioară de Herodot au învins. Onoare, glorie veșnică lor, dar și celor care, nu doar în România, le-au proiectat imaginea în noul Panteon european! Ironia, sarcasmul și mângâierile cinice sunt catapultate doar pe adresa învinșilor. Dar și generozitatea aproape demiurgică. Coborâtă din slava socială a zilei, augusta milă a noilor decidenți își revarsă surâzător balsamul, creat după reţeta antică a galilor, pentru talgerele balanței cu romanii atinși de resemnarea lui ,, vae victis”...

Nici unii, nici alții dintre actorii implicați la dreapta, la stânga ori în centrul jocului politic nu conștientizează prea limpede elementele de efemeritate ale alegerilor în cauză, dar trăiesc plenar victoria sau, în altă cameră, înfrângerea. Inventează strategii de maximizare a avantajelor unor rezultate care să le scoată corabia din granițele înguste ale unui port cu pirați, deghizați în băieți de prăvălie, ori scotocesc realitatea întru identificarea unor soluții de avarie, când n-au avut inspirația să depășească geamandura electorală. Peste tot însă, suverană, s-a întins o miasmă de manipulare, de calcul rece, care-l exclude din ecuație pe alegătorul simplu, căruia cu un zâmbet de la stânga la dreapta i-a fost ademenit votul. Consultanți politici cu vocație de hienă, înconjurați de albine din stupul mass-media, trudesc în continuare la sloganuri electorale, cu un impact chirurgical similar celui pe care, la picioarele zeului-ban, îl abordau relaxați eroii lui Orwell, seduşi de aroma aspidistrei... Ca peste tot în Europa, nimic nu e lăsat nici în spațiul carpato-danubian la voia întâmplării, fiecare detaliu având o valoare simbolică, generatoare de plus valoare. Contează însă acum rezultatul viitoarelor alegeri, din noiembrie, procentele obținute de competitori prin metode de tip ,,cămașa albastră”, ,,pălăriada”, ,,căpșunarii” sau ,,suveica” putând fi la fel de liniștitoare ca cele provenite dintr-un scrutin fără ,,turism” şi pachete de alimente semiexpirate, condimentate cu papuci a căror pereche se livrează doar după numărarea voturilor...

Este evident că, la noi, înainte sau după alegeri, mișcările de trupe de la stânga la dreapta și invers au eleganța vehiculelor flămânde de slalom, lansat pe drumurile naționale și europene, unde, pentru un plus de siguranță, îți încorsetezi caii putere ai bolidului, din amreiaj, în treapta întâi de viteză. Pare incomod? Trecem peste asta, de vreme ce supraviețuirea politică e suprema rațiune a candidatului, în numele căreia poate sacrifica lejer doctrinele și proiectele pentru care electoratul l-a uns.

Și totuși, lărgind panorama votului din 25 mai, observăm că, în spatele ascensiunii unor partide extremiste dintr-o serie de state, se profilează din ce în ce mai clar fisurile Uniunii Europene, care nu prea mai face față provocării unor națiuni cu multiple probleme economice. Nu știm dacă Germania, motorul Europei, va fi capabilă ori va avea disponibilitatea de a le rezolva, însă proiectul european – dilatat din nevoia bătrânului continent de a face față economic nu doar Statelor Unite, ci și ascensiunii statelor emergente din Asia și America Latină – pare mai fragil ca niciodată. Știm că împreună ne e mai bine tuturor – pentru noi, românii, spargerea uniunii într-un viitor oarecare ar fi o tragedie! –, dar mai știm că, astăzi, prin voturile sale, statele occidentale au arătat că doresc să se orienteze mai mult spre interior, dar căutând cu precădere în politica externă parteneri egali, nefiind dispuse să-și sprijine ,,surorile” timide, palide din punct de vedere economic.

             Ne vom adapta din mers și vom deveni eficienți, depășindu-ne condiția, mai ales prin tinerii care, din Occident, trimit în țară nu doar bani albi, ci și un mod de viață pragmatic?! Poate că da, deoarece suntem condamnați să evoluăm iute la scară macroeconomică – folosindu-ne inteligent resursele și cheltuind după altă filosofie banul public –, pentru că altfel vom continua să gravităm în zona gri a uniunii, fiind acceptaţi de Vest doar cât pădurile seculare vor mai avea arbori în picioare, munții nu doar piatră în străfunduri, iar supermarketurile vor mai fremăta de căruțuri vesele!

Gică Popescu – cronica unui eşec (ne)anunţat

La sfârşit de iarnă, într-o seară a începutului de căluţ chinezesc, suflat într-un lemn de esenţă stranie, la o emisiune de televiziune – ,,Jocuri de putere” – l-am urmărit pe Gică Popescu, fostul mare sportiv al generaţiei de excepţie a fotbalului românesc, care şi-a prezentat programul de candidat la preşedenţia Federaţiei Române de Fotbal. ,,Gollllll...” a strigat Rareş Bogdan, îmbrăcat în galbenul tricou şase al Baciului,  la intrarea acestuia în desfăşurătorul ,,jocurilor”.

Pentru orice om, cât de cât interesat de subiect, se ştia clar că varianta Gică Popescu devenise, nu doar în registru zodiacal, calul câştigător al FRF-ului. După o perioadă sterilă se părea că, prin fostul căpitan al Barcelonei, fotbalul românesc îşi redescoperă cadenţa, pierdută uşor, uşor după Campionatul Mondial din 1994.

            Totuşi, la o distanţă de numai trei zile, printr-o bizară întorsătură a puterii altor jocuri, din panoplia năbădăioasei noastre justiţii, viaţa l-a proiectat pe Gică Popescu între gratiile selecte din vitrina penitenciară a democraţie, măcar că acuzatorul – procurorul de caz – solicita o pedeapsă cu suspendare...

            Moartea tatălui fostului fotbalist, Constantin Popescu, mi-a amintit în aceste zile de mijloc de mai de tragedia fiului. La debutul lui martie, în preziua alegerilor pentru preşedenţia FRF, când toate sondajele îl fixau în triumf, Gică Popescu, beneficiind de combinaţia prevederilor vechiului cod cu cele ale noului cod penal,  a fost încarcerat. Pentru mulţi, o insulă de stabilitate s-a dizolvat atunci într-un ocean de suspiciuni!

Fireşte că, omul simplu de pretutindeni îşi doreşte, ca pe vremuri, ,,capul lui Moţoc”! Vrea răzbunare pentru neîmplinirile sale, pentru eşecurile care i-au săpat în lăuntru potecile frustrărilor. Totuşi, încă n-am întâlnit indivizi care să justifice raţional ajungerea la penitenciar a fostului internaţional român, în urma dosarului transferurilor...

Nu speţa în sine merită disecată, ci impresia de fragilitate, de subminare a unor braţe sociale ale omului, care astăzi poate fi oricând ghilotinat de interesele grupurilor socio-politice ce au acces la forfecarea zonei justiţiei după bunul plac. Fără să fiu vreodată un fan al Baciului – pe care însă l-am privit ca pe turnul lucid dintr-o oştire eficientă – i-am perceput tragedia de la început de martie 2014 într-un alt registru, ca pe o dramă a omului care lucrează pentru binele comun, dar, uneori, pentru că nu e destul de atent la detalii, este expulzat la periferia societăţii. Încarcerarea lui e, într-un fel, încarcerarea omului nedeprins cu alifiile administraţiei unui stat democratic machiavelic, ce-şi caută în genunchi bunăvoinţa Occidentului. Fireşte că nu Occidentul este responsabil de stupizeniile noastre, oricât ne-am dori să pasăm, dincolo de autostrada parcursurilor mioritice vălurate, zgura unor calcule mercantile cu bătaie lungă, ci noi –  ,,moştenitorii” unui Golding, care în pesimism şi-a găsit realismul –, indivizii pierduţi între simbioza gelatinei revărsată generos de ,,împăratul muştelor” şi cea din ,,procesul” kafkian...

După condamnarea lui Gică Popescu, întâia oară, am avut sentimentul că, în România – în plan social, indiferent de acţiunile întreprinse – fiinţa umană se poate oricând prăbuşi, dacă un decident sau altul şi-a propus să o înnămolească, iar între libertatea din arhipelagul sovietic, dezvăluit de Soljeniţîn, şi libertatea vestică a fiestei lui Hemingway nu răsună suveran clopote interogative, ci doar pocnet de puşcă. Cum altfel ar sta lucrurile la noi, când, doar în ultimii ani nenumăraţi indivizi, dovediţi că au furat sau au tâlhărit, spărgând case şi însuşindu-şi bunuri, scapă cu o amendă penală sau o condamnare cu suspendare, iar un om precum Gică Popescu face închisoare grea, măcar că în dosarul său n-a rămas în aer niciun prejudiciu?!? Şi condamnarea vine cu o zi înainte de probabilul său triumf la cârma fotbalului românesc...

Da, Gică Popescu strica nişte socoteli şi trebuia executat, pentru că un astfel de om putea deveni un candidat redutabil pentru orice funcţie în statul român, iar strategii de carton au tras unde era necesar semnalul!...

Sunt convins că, parte însemnată din justiţia română, încearcă şi chiar reuşeşte să-şi facă profesia corect şi obiectiv, însă, dacă un individ sau altul deranjează anumite spaţii – marcate în vreun fel de ,,felinele” zilei – sunt şanse ca zăbrelele să îi zăgăzuiască pentru o vreme destinul.

...Dar noi, ăştilalţi, să nu fim trişti – poate scăpăm! – că de, penitenciarele sunt pline ochi, iar în colonie e greu cu materialele de construcţie!...

Civilizaţia europeană din veşmântul Eurovisionului

Când diverse evenimente, de ordin sportiv, artistic sau cultural, însumează într-un creuzet vectorii de imagine ai naţiunilor europene simt nevoia să identific simpatiile şi antipatiile dintre participanţi, dezvăluite de haina subţire a civilizaţiei. Eurovisionul e , desigur, un show live, care poate să ofere o perspectivă asupra comportamentului omului din Vest, faţă de vecinul său din Răsărit, sau, dacă dorim, putem inversa oglinda.

           Deşi nu direct, ci din spatele ecranului, la Eurovisionul din Copenhaga anului 2014, mulţi dintre noi am fost martori ai antagonismelor din sânul continentului, înţelegând, la o privire superficială, că barbariei din Est i  s-ar opune rafinamentul, eleganţa şi onestitatea din Vest...

            În plin secol XXI, în capitala Danemarcei, într-un mirific mai 2014, lumea Apusului şi-a etalat nobleţea chiar la sosirea pe scenă a delegaţiei Rusiei. Gemenele de 17 ani de la Moscova trebuiau huiduite, deoarece reprezentau Federaţia Rusă, iar mujicului rus trebuia să i se servească aperitivul picant al civilizaţiei lumii occidentale! Fluierături, urlete, întreaga gamă de deşeuri orale – din vecinătatea celor zugrăvite pe Stadionul Heysel (tot) într-un mai, dar în urmă cu vreo trei decenii! – au coborât cu fin discernământ asupra celor două fiare, venite din inima slavilor răsăriteni la Eurovision cu scopul senin de a-şi reprezenta ţara.

            Să întâlnim aici exponate ale civilizaţiei vestice?! Cu siguranţă descoperim elemente sugestive, chiar dacă nu reprezentative, care întregesc un tablou ispititor, pe care însă nu mi l-aş dori în sufragerie... De aceea, consider că putem stigmatiza jocul geopolitic al Kremlinului, în contextul implicării sale din Ucraina şi nu numai, însă a transfera în bagajul muzical al unor adolescente aversiunea faţă de comportamentul puterii răsăritene e un gest care, într-o oarecare măsură, loveşte în poporul rus! ,,Da, vă urâm ruşilor pentru că existaţi...” este mesajul subliminal pe care, la Copenhaga, lumea occidentală l-a transmis ruşilor, expulzându-i în registru atitudinal – precum o făceau odinioară romanii cu cei din afara universului lor de fiinţare – în lumea barbară.

            Las la o parte comportamentul suburban al spectatorilor şi al delegaţiilor occidentale faţă de cele două suave prezenţe feminine ale Federaţiei Ruse, la grandiosul spectacol muzical al Eurovisionului, însă cred că opinia publică din Est a receptat huiduielile în cauză ca pe un atac frontal la adresa spiritului rus, a valorilor sale, iar faptul în cauză nu numai că, în oglindă, generează ostilitate, dar aduce un plus de susţinere pentru viitoarele acţiuni ale Kremlinului, care s-ar putea să lase noi urme pe continent.

            În rest, prezenţa exotică a reprezentantei Austriei – care a câştigat concursul şi datorită vocii, nu doar pentru modul în care briciul i-a modelat barba – e de salutat, într-o Europă a diversităţii şi a exprimării (încă) libere.        

Neşansa de a te naşte între giganţi

E cam grăbită Istoria în Ucraina. Conflictele mătură în vâlvătăi sălbatice stabilitatea estului, coborând fără rezerve spre sudul ţării. La început de mai 2014, în sânge proaspăt, Odessa a devenit piesa de coerenţă în jocul geopolitic alcătuit în bucătăria Kremlinului. Supoziţiile cu privire la ajungerea Federaţiei Ruse la gurile Dunării încep să se confirme. Totuşi, scenariul federalizării Ucrainei, de neconceput la început de primăvară, e astăzi aproape de dorit. De ce? Pentru că, asemenea felinei care şi-a urmărit prada până-ntr-o fundătură de unde nu-i mai poate scăpa, nici Moscova nu se va mulţumi doar cu includerea Ucrainei în sfera sa de influenţă, ci va opta pentru devorarea unei hălci grase din spaţiul ucrainean. Estul Ucrainei îi este deja la îndemână deoarece, pe fondul conflictului dintre separatiştii proruşi şi trupele ucrainene din această zonă, armata rusă poate justifica oricând o intervenţie militară pentru a-şi proteja etnicii.

            Deşi ne e greu să recunoaştem, evenimentele din Ucraina se succed doar în favoarea Moscovei. Comunitatea internaţională nu-i poate imputa lucruri grave Federaţiei Ruse, de la episodul Crimeea (deja depăşit!) încoace. Nu întâmplător, alături de sancţiunile oarecum simbolice la adresa Moscovei, liderii occidentali se limitează la invocarea unei aşa-zise ipocrizii a lui Vladimir Putin în soluţionarea divergenţelor din Ucraina, iar acest tip de reacţie e insuficient pentru satisfacerea amorului propriu al opiniei publice, însă, pentru moment, potenţează statutul de lider mondial al ţarului rus. În plus, deşi Kremlinul şi-a catapultat agenţii cu ochi albaştri în conflictul din Ucraina, fără susţinerea populaţiei rusofone, liniştea ţării vecine nu putea fi tulburată. Agitatorii sau provocatorii din estul Ucrainei, la fel ca cei din România unui sumbru decembrie ’89, n-ar fi avut front de lucru prielnic dacă nu întâlneau un conglomerat uman revoltat la adresa situaţiei sociale, politice şi economice din ţară.

            Una dintre dorinţele lui Putin, pentru atingerea obiectivelor imediate, e boicotarea de la distanţă a alegerilor prezidenţiale din 25 mai 2014, în Ucraina, demers care, observând desfăşurarea ostilităţilor, cu greu ar putea fi ratat. Se pune problema dacă ţarul Kremlinului va acţiona decisiv înainte ori după acel moment. Îndrăznesc să cred că va pregăti calm eşecul alegerilor, iar apoi se va concentra pe aplicarea unor noi lovituri de graţie, precum cea anunţată pentru 11 mai, din categoria referendum  privind ,,declaraţia de independenţă” a regiunii Doneţk, în estul Ucrainei.

            Deşi e de salutat începutul unor replici ferme ale armatei ucrainene în răsăritul ţării, având în vedere ponderea populaţiei rusofone din această zonă, rezultatul e previzibil când leul ori ursul – care de la Esop până la La Fontaine nu şi-au schimbat profilul! – îşi cântăresc dreptatea... Sudul Ucrainei  constituie un spaţiu geostrategic important pentru Federaţia Rusă, deoarece îi va consolida poziţia la Marea Neagră, aducându-i totodată avantaje economice deloc de neglijat. Aşadar, nu cred că Vladimir Putin va rata anexarea acestuia, deoarece în acest mod nu numai că atinge flancul estic al NATO, dar blochează accesul Ucrainei la Marea Neagră, limitându-i aria de dezvoltare şi sporindu-i astfel dependenţa faţă de resursele colosului estic.

Nu intru în detalii de ordin economic, dar, dacă acest scenariu se confirmă, Ucraina, sensibil subţiată teritorial, va deveni o insulă de sărăcie şi instabilitate, neatractivă pentru Uniunea Europeană, care însă va afecta într-o oarecare măsură întreag continentul. Ironia face ca astăzi, în diferendul ruso-ucrainean, Occidentul are (încă!) două căi: ori sprijină Ucraina total din punct de vedere economic şi militar, ori asistă la dizolvarea acestei ţări, fixând peste ce-ar mai supravieţui din acest stat o cortină pe care, în următorii ani, va fi dificil să o gestioneze. Cum însă Occidentul nu este direct ameninţat, probabil va privi rece divizarea unui spaţiu care nu-i aparţine, iar tăvălugul (pro)rusesc, având în trupele din Transnistria un eficient vârf de lance, ar putea urca din Buceac (sudul Basarabiei) pe linia Prutului, destabilizând Republica Moldova pentru a o putea înfuleca pe îndelete. Evident că, după vechiul obicei, mai pot cădea sub bocancul din Est  şi niscaiva teritorii pentru că aşa a dat Domnu’, întărind astfel, dacă mai era nevoie, ceea ce, în ,,Caiete din 1847”, prozatorul francez Sainte-Beuve remarca: ,,nu mai există decât două popoare. Rusia e încă barbară, dar mare... Cealaltă tinereţe este America... Viitorul planetei se află aici între cele două mari lumi.”

  ...Se naşte întru final întrebarea: cine plăteşte pentru suferinţa naţiunilor care au avut neşansa, sau poate verticalitatea, de a nu gravita nici pe orbita Estului, dar nici a Vestului?!?