miercuri, 14 noiembrie 2012

Flămând de libertate

Dintr-un soi de reminiscenţă a experienţelor romanţioase consumate odinioară în templul Iaşilor, în chiar ziua când am împlinit un sfert de secol, am primit un roman fascinant – ,,Huliganii” lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor, marele scriitor român – prin creaţii precum ,,Romanul adolescentului miop”, ,,Noaptea de sânzâiene”, ,,Maytrei”, ,,Izabel şi apele diavolului” – îmi fusese prieten fidel încă din adolescenţă, însă până la 25 de ani n-am ştiut de existenţa ,,huliganilor”. I-am trăit însă din plin o dată cu anii de liceu şi, pentru că de farmecul ţigăncilor nu m-am vindecat nici acum, în noiembrie ’96, când mi-am devorat ,,darul”, mi-am pus întrebarea, pe care de altfel am scrijelit-o cu un creion pe o filă a cărţii: ,,oare la 25 de ani mai există în sângele meu foamea de libertate absolută?” Anii au trecut, însă la fiecare noiembrie 14, întrebarea mi-a revenit obsesiv. N-am aşteptat resemnat precum David Dragu vârsta de 40 de ani, dar nu din cauză că aş fi avut o viziune diferită faţă de acest personaj, ,,entuziasmat” că are ,,leafă la stat”, ci pentru că în sângele meu pulsa încă, fără frâu, un spirit similar cu cel al lui Petru Anicet sau Alexandru... N-am aşteptat acel 40, dar el s-a rostogolit, însă nu oricum, ci purtând în sine forţa brută a unui sistem ce şi-a propus o execuţie. Fireşte, actul în cauză nu împrumuta tehnicile Inchiziţiei, ci zâmbetul subţire al proaspetei noastre democraţii, care ştie să-şi cravaşeze altfel supuşii. Am rezistat, totuşi, acelui val şi, meditând la spectacolul pe care, în urmă cu un an, la 40 de ani, mi l-au servit decidenţii din sistemul social în care activez, am scris articolul ,,Vânătoarea truditorilor din Educaţie”. Nu i-am condamnat atunci pe respectivii, n-o fac nici acum! Erau simple unelte ale unui sistem care, la acel moment, reprezenta Puterea! De aceea, poate, e important că în vârful piramidelor sociale să fie oameni echilibraţi, care să accepte în fapt diversitatea opiniilor, nu doar pe ,,sticlă”. De ce scriu aceste rânduri? Subconştientul mi-a făcut cadou o noapte albă chiar la împlinirea vârstei de 41 de ani. Ca să vezi!... Probabil s-a revoltat spiritul neprihănit al dimineţii Iaşilor anului 1971, noiembrie 14... O, dar ce-am făcut?! Dacă aud cei cu testarea psihologică de insomnii, să vezi atunci treabă... La anul au un argument serios pentru o nouă vânătoare!... Până atunci însă înfulec cât pot din LIBERTATEA mea! Poate şi cei care citesc aceste rânduri mă vor urma!

luni, 28 mai 2012

Basarabia – 200 de ani de la marea hemoragie La 200 de ani de la smulgerea Basarabiei din trupul Moldovei şi anexarea sa la Imperiul Ţarist îmi revine, obsesiv, întrebarea: pe agenda priorităţilor naţiunii române, unde se poziţionează interesul pentru soarta semenilor noştri din ţinuturile devorate de hulpavele puteri vecine? Uzând de multiplele posibilităţi de comunicare interumană, am luat pulsul opiniei publice actuale – sondând subiectul pierderi teritoriale româneşti şi nevoia de a le recupera – în compania unor oameni aparţinând diverselor paliere ale societăţii. Fireşte, nu voi revela răspunsurile, ci doar concluzia care s-a desprins: omul contemporan din lăuntrul României (şi nu numai) e axat îndeobşte pe prezent – locul de muncă, o afacere, familia, identificarea unor mijloace pentru eliminarea stresului, sporirea calităţii vieţii etc. –, în timp ce preocuparea pentru trecut, pentru istoria neamului românesc, rămâne să se consume în templele unor iniţiaţi, care, uneori, livrează contemporanilor o serie de cărţi, studiate doar pentru elaborarea unor lucrări de unde răsare, biruitor, un nou doctor... Împinşi fără voie în năvodul globalizării, părem ridicoli dacă, de pildă, ne-am focaliza gândul pe modul în care colosul rus şi-a croit drumul spre răsărit, punând bazele anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru, când stăpânirea în cauză era departe de spaţiul ce avea să-i cadă în gheare la 1812. Însăşi domnitorul Dimitrie Cantemir, dintr-o naivitate greu de înţeles ţinând cont de condiţia sa de cărturar, a legitimat pretenţiile ruşilor în Moldova, căzând în plasa lui Petru cel Mare – care susţinea eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană –, prin faptul că, în 1711, a încheiat cu ţarul rus o alianţă antiotomană, în care, după ce se menţionează că ,,Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru (...) după vechea hotărnicie moldovenească”, se precizează (în treacăt!) că ,,în caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” Astfel, cneazul moldovenesc îşi plasa ţara sub protecţia ţaristă, generatoare de dependenţă, iar mai târziu, între 1772-1774, Ecaterina a II-a, în numele unui panslavism care digera cu acelaşi nesaţ şi entităţi cu alt tip de rădăcini, a fost la un pas de a transforma principatele române în provincii ruseşti, pentru ca odată cu începutul secolului al XIX-lea, pe fondul sporirii influenţei ruseşti în Europa, foamea de pământ românesc să capete accente tragice pentru poporul român. În acest context, se cuvine să precizez că, după ce în anul 1805 Moldova şi Valahia sunt oferite de Napoleon Bonaparte Imperiului Austriac, ,,în deplină suveranitate”, acelaşi împărat francez, în culmea gloriei, prin Tratatul din 1808, de la Erfurt, încuviinţează anexarea Moldovei şi a Valahiei la Imperiul Ţarist... Cum însă turcii s-au opus, ruşii şi-au reluat ofensiva începută împotriva otomanilor în anul 1806 şi, după o serie de înfrângeri succesive, Turcia se recunoaşte învinsă de către ruşii conduşi de Kutuzov, solicitând pacea în 1811. Nu voi intra în detaliile momentului istoric, pentru care s-au topit deja mii de pagini, dar pentru schiţarea unui portret al subiectului evocat, ţin să reliefez că, în contextul degradării relaţiilor francezo-ruse, determinate de pregătirile invaziei napoleoniene în Rusia, diplomaţia franceză a solicitat turcilor să nu cedeze pretenţiilor ruseşti de a alipi Moldova şi Valahia Imperiului Rus şi de a fixa pe linia Dunării graniţa între cele două imperii. Cum însă tratativele de pace s-au desfăşurat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc, aviditatea de spaţiu a gigantului răsăritean, capabil să-şi urmărească prada secole întregi, şi-a revelat măsura nu doar în ospeţe pantagruelice, ci şi în coruperea dregătorilor turci, sensibili la vederea metalului galben, care schimbă şi astăzi cursul istoriei... Urmarea o cunoaştem cu toţii: deşi încălca normele de drept ale timpului, la 28 mai 1812, Poarta Otomană a cedat Imperiului Rus teritoriul din stânga Prutului, până la Nistru, cu toate resursele naturale şi umane din vremea respectivă, legitimând o fraudă ale cărei consecinţe – exceptând perioada 1918-1940 – se resimt şi astăzi în osatura poporului român! ...Poate n-aş fi scris despre faptul istoric de la 1812. Înlănţuit de tumultul unor vremuri elucubrante, nu mi-e uşor să păstrez vie condiţia de român. Ştiu însă că dacă ne-am resemna cu toţii în faţa modelului de societate actual, înseamnă că, în mod conştient, sugrumăm accesul la memorie, ignorând totodată sacrificiul sutelor de mii de români, care s-au jertfit pentru Basarabia şi pentru celelalte teritorii româneşti smulse de marile puteri într-un moment sau altul din istorie. Dar mai e ceva care m-a determinat să îngădui asupra acestui subiect: mergând de câteva ori în Republica Moldova şi interacţionând cu personalităţi ale elitei de peste Prut, am remarcat antagonismul care paralizează orice demers întru realizarea unirii cu România. De ce? Nu eu sunt în măsură să răspund, ci doar să constat că dacă la Chişinău ideea de unire generează spaima pierderii privilegiilor, la Bucureşti există doar ipocrizia calculului electoral, care, cel puţin deocamdată, exclude găsirea argumentelor convergente drumului comun... Şi totuşi, dacă în dreapta, dar şi în stânga Prutului vom fi mai mulţi cei care vom crede în visul unităţii naţionale, poate vom imprima decidenţilor politici de la Bucureşti şi Chişinău nevoia descifrării altor calcule... şi, poate, mai puţine temeri se vor identifica, nu-i aşa?!...

miercuri, 8 februarie 2012




TIMPUL HIENELOR LOVIT DE STRADĂ

Început din nevoia iubitului cârmaci de a-şi impune ,,voinţa de putere”, conflictul cu întemeietorul SMURD-ului, doctorul Raed Arafat, a dat un impuls naţional protestelor împotriva preşedintelui, guvernului şi partidelor de la putere. Deşi uşor ezitanţi, ne-am conectat şi noi, truditorii din Educaţie, la tensiunea solicitărilor din Piaţa Universităţii, dezvăluind o Românie profund lovită de un timp al hienelor.
În ceasul ce năprasnic îşi rostogoleşte Crivăţul dinspre semeţul Gerar către aprigul Făurar 2012, privind ruptura dintre societatea româneacă şi reprezentanţii Puterii, simt nevoia unei analize globale, exhaustive pe cât posibil. Îmi voi cenzura această dorinţă, aruncând însă un năvod înspre rechinii corupţiei din Educaţie, dar, întrucât forţa mi se opreşte îndărătul cuvântului, nu-mi propun să-i opresc din înfulecat resursele financiare ale Ţării, ci să trag un semnal de alarmă că şi în învăţământul românesc decidenţii şi-au desăvârşit arta escrocheriei. Asupra celorlalte rele din Educaţie – subfinanţare, disponibilizări de personal, stupizenii de tot felul – s-a mai făcut vorbire, dar corupţia a fost o coordonată de care cadrul didactic s-a ferit să glăsuiască. Prins însă de febra frământărilor sociale generale, mă simt obligat să îngădui asupra acestui fenomen, nefăcând caz de aspecte minore – în categoria cărora includ faptul că vreun decident din sistemul de Educaţie s-a dus în concediu cu maşina instituţiei –, ci pe elementele esenţiale, care au modifict în sens pozitiv existenţa unui minuscul segment uman, în detrimentul celor mulţi de la catedră.
Concret, ne plângem că n-avem acces la fondurile europene, că am absorbit în orice domeniu sume infime din cota ce revenea României, ceea ce e un adevăr confirmat de statistici. Aceleaşi statistici nu pot însă preciza că, pentru domeniul Educaţiei, majoritatea proiectelor finanţate din Fondul Social European – Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) – au ca manager de proiect sau coordonator de programe pe distinşii diriguitori ai sistemului, mai-marii ministerului şi ai inspectoratelor şcolare, în timp ce cadrele didactice fără legături în cercurile puterii au accesul interzis ori, în cel mai bun caz, limitat în acest perimetru. M-ar amuza dacă nu m-ar durea să văd cum o serie de decidenţi din învăţământ – unşi politic din raţiuni în care competenţa n-a mai avut ,,spaţiu” – îşi postează pe net salariul de două-trei mii de lei, susţinând cinic că celelalte câteva zeci de mii de lei, primite lunar ca recompensă (legală!) pentru implicarea în proiecte europene, reprezintă ,,sume bune întradevăr, fiind practic încă un salariu”...
Nu am cunoştinţă de niciun profesor din învăţământul preuniversitar care să fie retribuit lunar altfel decât modest, însă cunosc destui decidenţi din Educaţie, ce se folosesc de poziţia din sistem pentru a colecta sume de bani, care i-ar face să pălească de invidie până şi pe omologii lor din statele nordice, acolo unde Educaţia e, în termeni reali, prioritate naţională. Iar ceea ce spun nu e o găselniţă preluată din mass-media, care foloseşte senzaţionalul pentru a vinde marfa, ci reprezintă poziţia exprimată candid, în conferinţe de presă, de diverşi diriguitori din Educaţie, ce consideră că e cât se poate de firesc să acumulezi averi exorbitante uzând de ,,culoarea” zilei.
Fără îndoială că cei care au câştigat doar prin efort şi inteligenţă un proiect cu finanţare europeană pot fi deranjaţi de prezenta abordare. Ştiu, sunt şi oameni ai catedrei care, în numele şcolilor unde activează, au demarat proiecte europene, fiind riguroşi şi corecţi cu banii pe care-i gestionează. Ceilalţi, decidenţii Educaţiei, care strâng pentru ei înşişi ,,bani albi pentru zile negre” din proiecte de zeci de milioane de euro – fără nicio relevanţă în actul educaţional! – sunt ţinta pe care mi-am fixat-o.
Deontologia îmi cere să evit pedalarea pe date concrete, deşi undeva în străfundurile fiinţei cu greu îmi reprim dorinţa de a-i demasca pe corupţii din Educaţie. Pe de altă parte, încerc un sentiment de compasiune pentru efortul aceloraşi decidenţi, care, la scara fiecărui judeţ, duc sisific povara atâtor obligaţii în ,,comitete şi comiţii”, unde până şi Farfuridi ori Brânzovenescu ar fi clacat de istovire... Se vede faptul că, între timp, în Educaţia românească, ca de altfel în întreg spaţiul carpato-danubian a (re)apărut ,,supraomul” nietzschenian, capabil printr-o simplă concentrare a ,,voinţei de putere” să acopere îndatoririle profesiei, precum şi pe cele politice – izvorâte dintr-o funcţie cu o anumită greutate –, pe cele de manager şi coordonator de proiecte şi, evident, pe cele din existenţa privată.
... şi pentru că îmi repugnă un astfel de ,,supraom”, pus pe căpătuială cum nu s-a mai întâmplat în Istorie, îi salut cu toată consideraţia pe toţi cei care, într-o formă sau alta, în numele naţiunii române recuperează – prin proteste în Piaţa Universităţii şi peste tot în ţară – demnitatea ciuruită de o caracatiţă care, mai nou, se resuscitează cinic cu energie de hienă putinizată!