În momentele crâncene ale istoriei personale, întru
supravieţuire, fiinţa umană poate
coborî sub ultima treaptă a
civilizaţiei. Atingerea pragului ultim al degradării ne-a aureolat viaţa măcar
o dată, dar, dintr-o nevoie organică de protejare a sinelui, refulăm realitatea
care, sumbru, ne-a pângărit.
,,Eseu
despre orbire”, roman al
scriitorului lusitan José Saramago, m-a proiectat în coşmarul cazon, pe care am avut privilegiul
să-l mistui cu mai bine de două decenii în urmă. Prins inexorabil în arcanul cătăniei – unde timpul
se dilata, invadându-mi brutal până şi memoria consumată anterior sechestrării
– aveam convingerea că am naufragiat în ,,Ferma
Animalelor” lui Orwell, unde suinele, vrednici decidenţi, erau întruchiparea
nobleţii.
Manifestarea spiritului aristocrat al decidenţilor ,,fermei” cazone, din inima unui Cluj la început
de ,,democraţie”, îmi creează astăzi
o nostalgie similară cu cea revelată de ,,Amintirile”
lui Creangă. Vai, când mă gândesc la pumnii care-mi mângâiau plexul solar,
obosit după balastul fetid, ingerat
de organul dindărătul lui, la bocancii decidenţilor care, uneori, în zilele de
ianuarie, îmi ,,masau” vineţiu fiece
părticică din corp, pe zăpada din faţa Zidului vegheat de santinele, la nopţile
de februarie, când, din nevoia de călire
întru viitoarele bătălii, atârnam de un prun, pe vârfuri, cu o cătuşă strecurată
părinteşte pe încheitura mâinii drepte, până la raportul de dimineaţă, mai că-,,mi saltă (şi acum) inima de bucurie”.
O, şi ce suine încântătoare ne ,,instruiau” pentru a fi de ,,strajă
patriei”! Unele, mai ales cele de la vârf
– care astăzi sporesc democraţia în Irak şi Afganistan – erau focalizate pe
ideea că bastonul e argumentul central în educarea maselor; cum însă în ostăşie
fapta este garanţia succesului, nu m-a mirat de fel când suina principală,
într-o misiune oarecare, şi-a ,,odihnit” bastonul
pe spinarea unui tractorist, aşa, dintr-un spirit de fraternizare, la modă
odată cu aşa-zisa Revoluţie. Altele, tot cu stele pe umerii vestonului, agăţate
durabil în securea familiei, îşi tot
băteau capul cu probleme de matematică de ciclu primar. Fiind însă parte
integrantă din scutul patriei, fără
de care însăşi naţiunea s-ar fi prăbuşit într-o gaură neagră, nu beneficiau de
timp pentru descifrarea temei pentru acasă, aşa că mă învredniceau pe mine,
umil soldăţoi, să tranşez aritmetica elementară destinată ţâncilor nedeprinşi cu grohăitul cazarmei...
Aceleeaşi raţiuni i s-au circumscris şi scrisorile pentru
studentele de la ,,Cuza”. Pentru că
(iarăşi) nu dispuneau de ,,timp”,
unii dintre proaspeţii absolvenţii de academie militară – suine debordând de vitalitate
aristocrată! – îmi încredinţau amănuntele amantlâcurilor cu studentele
universităţii ieşene, pentru ca, prin cuvântul scris de o mână mai ,,liberă”, să cristalizeze relaţiile şi
dintr-o altă perspectivă. Suinele aristocrate transcriau, aşadar, gândurile pe
care le creionam, apoi textul aluneca sincer spre ,,Complexul Maiorescu”...
...Şi pumnii curgeau, se deschideau în palme care
cuprindeau obrajii, urechile, iar sângele ţâşnea nedumerit din timpane, pentru
o trainică întâlnire cu materia din afară...
Senine, suinele creşteau surâzând. Transformat într-un
rânjet, surâsul lor îmi suplini, în scama amintirilor, absenţa unui ,,dinte” din faţă. Totuşi, în camuflaj, cu
arma la braţ, în teatrele de război ale lumii secolului XXI, l-am identificat
propagând pacea...
