Ospitalitatea instituțiilor românești pentru idealul unionist

Cu o consecvență imperturbabilă, instituțiile statului român își arată zilnic măsura profesionalismului. Ultimul exemplu ni l-a oferit sâmbătă, 22 octombrie 2016, Jadarmeria Română, care, prin personalul ei specializat, i-a umflat fără ezitare pe liderii Platformei Unioniste Acțiunea 2012 – asociație nonguvernamentală, care susține unirea Republicii Moldova cu România –, când aceștia din urmă au încercat să se abată de la traseul fixat de autorități.

         

Fermitatea băieților din jandarmerie m-a împresionat profund. Mi-a amintit de acțiunea în forță de acum ceva ani, când, aceiași meseriași ai ghioagei, își foloseau berbecele de oțel pentru a sparge peretele de sticlă al unui magazin, iar proprietarul i-a invitat candid să folosească ușa pentru a pătrunde in interior...

Mass-media a sărit la gâtul decidenților din Ministerul Afacerilor Interne, ai Jandarmeriei, înfierând  Guvernul tehnocrat și pe Primul Ministru. Dar, ce treabă au ei cu unioniștii?!? De ce-ar fi interesați astăzi de un marș cu emblema ,,Luptă pentru Basarabia”? N-au ei griji concrete în marșul neobosit de urcare eligibilă pe o listă de partid, pentru alegerile parlamentare care bat la ușă?!! Își închipuie cineva că e simplu de luptat cu armatele de trepăduși, care-și topesc averile pe la nunțile și botezurile din familiile liderilor politici, în speranța obținerii unui loz câștigător la Casa Poporului?...

Puțină decență, onorabililor! Decidenții de azi și-au lăsat instituțiile să lucreze prin instrumentele de care dispun. După modelul din ,,Salonul nr. 6”, ilustrat de A.P. Cehov prin Nichita – gardian fidel celui din frunte, care reușea să-și folosească inocent bastonul și pe spinarea șefului, ajuns în subsolul existențial – jandarmii de azi știu să vină eficient în întâmpinarea dorințelor (ne)rostite ale decidenților zilei, atunci când aceștia sunt prinși în pokerul politic al națiunii.

 Evident, gestul jandarmilor – blamat imediat de grosul mass-mediei – a fost încurajat de absența unei reacții consistente din partea societății civile. Astfel, apelul unioniștilor (între care erau și o mână de basarabeni) a stâns vreo două sute de persoane, în timp ce, la aceeași oră, solicitarea unui partid politic a ademenit mii de persoane să se înfrupte gratis din cornul cu crenvurști, acoperit delicios cu muzică populară...

Să continui cu descifrarea simbolisticii ospitalității de care s-au bucurat unioniștii la București, în perspectiva alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de la sfârșitul acestei luni? Cred că aș patina pe un teren sărac și, cum imaginea crenvurștilor lucrează perfid, mă cam năpădește foamea. Poate-i mai găsesc pe cei de la partid...

Renaștere românească în mărțișorul nord-bucovinean

Păstrarea identității unei minorități naționale nu se realizează în laboratoarele de fildeș ale elitelor, ci în substanța vie a oamenilor care respiră prin frunze de arbori cu rădăcini comune. Iar pentru a nu-și piarde consistența, substanța umană a respectivei minorități are nevoie de un liant care să-i întărească osatura străbună.

            Prins de rezonanța unor astfel de gânduri, în ultima duminică a iernii lui 2016, pe 28 februarie, am pășit împreună cu Gabriel Balașa, talentatul jurnalist al ziarului ,,Informatorul Moldovei”  în spațiul straniu, fascinant prin mozaicul de cultură slavo-româno-evreiească, al Bucovinei de Nord, pentru a lua parte la a XXI ediție a Festivalului ,,Mărțișor”, eveniment organizat de Societatea pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, Ucraina.

Developarea filmului zilei a început în Aula Palatului Academic al Universității de Medicină din Cernăuți, unde, dintru început, scriitorul Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, a ținut să comemoreze sacrificiul soldaților ucraineni, unii de origine română, din conflictul ce sfâșie încă regiunea Donbas a Ucrainei, după care, focalizându-se pe coordonatele festivalului, a relevat faptul că limba română are perspectivă fastă în Nordul Bucovinei. Aș fi fost destul de sceptic, considerând remarca doar un simplu artificiu, dacă amfitrionul festivalului n-ar fi uzat de un măgulitor argument: un material didactic viu – două studente la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității ,,Yuriy Fedkovych” din Cernăuți, care au vorbit fluent limba lui Eminescu  și au recitat poezii atât în limba română, cât și în cea ucraineană...

La rândul său, Eleonora Moldovan, Consolul General al României la Cernăuți, a evocat tradiția ancestrală a mărțișorului, originea sa precreștină din spațiul daco-tracic, căruia îi aparținem. Dorința sa a fost ca ,,mărțișorul, care marchează începutul anului agrar, să fie și pentru românii de pretutindeni o (re)naștere biblică, care să ne ducă spiritul în sărbătoare, spre a fi mai generoși și mai optimiști.” Iar optimismul nu a lipsit, dacă ținem seama că, în aulă, rafinamentul numeroaselor formații de muzică populară românească din Nordul Bucovinei, Transcarpatia și România, a bucurat cei peste opt sute de spectatori veniți din toate provinciile istorice românești.

            Într-un soi de enumerare, unde creionul poate că (uneori) a mai obosit, se cuvine să amintesc numele formațiilor cu artiști consacrați, ori bătând la porțile afirmării: Corul ,,Dragoș-Vodă” al Societății ,,Mihai Eminescu”, Ansamblul ,,Fetele din Bucovina”, Corul Gospodarilor și Fanfara din Voloca (regiunea Cernăuți), Ansamblul Etnofolcloric ,,Izvorașul” din satul Ropcea și  Grupul ,,Hora fetelor” din satul Carapciuc, ambele din raionul Storojneț, Orchestra populară ,,Valea Prutului” din Horbova ținutului Herța, Ansamblul ,,Ciobănașul” din Rădăuți, Ansamblul ,,Miorița” din satul Boian, raionul Noua Suliță, Etnoclubul de la Școala Apșa de Mijloc din Transcarpatia, precum și Ansamblul ,,Hora prichindeilor” de la Gimnaziul nr. 6 din Cernăuți – școală cu predare în limba română.

            O constatare cred că s-ar impune: față de edițiile trecute, se observă tendința formațiilor de muzică populară de a renunța la negative în favoarea unei orchestrații proprii, semn al unei abordări mature a spectacolului folcloric de calitate.

            Printre spectatori, alături de personalități cernăuțene precum istoricul Dumitru Covalciuc, poetul Arcadie Opaiț, profesorul universitar Ilie Popescu, jurnalistul Nicolae Toma, s-au aflat profesorii Constantin Moroșanu, președintele Asociației ,,Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța” și Dorin Alin Șeucaliuc, metodist al Casei Corpului Didactic Botoșani, care au oferit cu generozitate spectatorilor mărțișoare. Tot în spiritul altruismului, am oferit la rându-mi românilor nord-bucovineni, împreună cu profesoara Alina Cojocaru de la Școala Gimnazială ,,Constantin Tincu” Lișna- Botoșani, peste 200 de mărțișoare și felicitări, lucrate manual, împreună cu elevii, în tehnici tradiționale și moderne.

            ... Ieșind (încă) pe lumină de sub vraja Cernăuțiului și așteptând în Vama Siret să se rostogolească al nopții miez – după modelul brevetat în spațiul cuvântului de scriitorul ucrainean Andrei Kurkov, în romanul ,,Legea melcului” – înțelegeam mai adânc de ce profesorul Ilie Popescu vedea în ,,credința ortodoxă, tradiție și iubirea de grai și țară (...) pilonii dăinuirii românilor nord-bucovineni.”

            ... Și totuși, la debutul renașterii naturii, pentru conturarea unui tablou (relativ) fidel al zilei, se cuvine să-i amintesc și pe românii Nicolae Șapcă, Adrian Medvedi și Gheorghe Ungureanu, importanți jurnaliști și oameni de cultură nord-bucovineni, care întregesc efortul poetului Vasile Bâcu întru păstrarea identității românești, pe plaiul (odinioară) sacru al dacilor liberi.

Aromă eminesciană peste zidul din Bucovina

Ne făurim vise, luptăm pentru ținte cu iz pragmatic ori spiritual și, atât timp cât nu abandonăm cauza, parcă avem pe lume un rost. Știm că suntem dependenți de imediat – facturi care nu ne uită nici dacă ne-am finalizat socotelile pe Pământ, ființare încordată pe piața muncii ș.a. –, însă, pentru a duce mai ușor povara sclaviei moderne, avem nevoie de evadări din universul în care suntem obligați să navigăm, în acela pe care ni-l dorim.

La mijloc de cireșar, la 126 de ani de la intrarea poetului național Mihai Eminescu în panteonul universal, am prins ninsoarea florilor de tei în inima Bucovinei de Nord, împreună cu jurnalistul Gabriel Balașa. Era încă devreme când am sosit la Societatea pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, iar pregătirile pentru vernisarea expoziției ,,Locuri eminesciene din Cernăuți” erau în toi. În prim-plan, ca de obicei, scriitorul Vasile Bâcu,

președintele societății, jurnaliștii Nicolae Șapcă și Adrian Medvedi, profesorul Nicolae Haucă și, nu în ultimul rând, poetul Vasile Tărâțeanu, membru al Academiei Române.

 Mijlocul zilei ne-a găsit în curtea lui Aron Pumnul, dascălul care a amprentat destinul lui Eminescu. Aici, la monumentul lui Eminescu, atât

reprezentanții Consulatului General al României la Cernăuți, cât și membrii societăților culturale românești din Nordul Bucovinei, precum și o delegație de cadre didactice românești din Transcarpatia au omagiat prin cuvinte vii și flori diafane personalitatea poetului. Unii vorbitori și-au exprimat însă nedumerirea cu privire la tergiversarea lucrărilor privind transformarea Casei Aron Pumnul în muzeu, arătând că, ,,în anul 1942, în plin război, s-a deschis muzeul în cauză, iar de două decenii, de când se fac demersuri pentru intrarea casei în circuitul muzeal și cultural al zonei, piedicile nu contenesc.” Oare de ce?!?

Ușor nedumerit m-am îndreptat spre a doua statuie a lui Mihai Eminescu din Cernăuți, cea de la intersecția străzii ,,Universitații” cu strada ,,28 iunie 1940”. (Suavă ironie să-l afli pe Eminescu – omul care, în paginile ziarului

,,Timpul”, nu s-a împăcat niciodată cu cedarea Bucovinei din 1775 – lângă o stradă care îți amintește de pierderea Bucovinei de Nord!...). În inima lui cireșar, statuia lui Eminescu, inaugurată în urmă cu 15 ani prin mâna și sufletul sculptorului Dumitru Gorșcovschi, parcă fremăta de viață. Doar el, sculptorul român din Cernăuți, recunoscut de Occident și ignorat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, nu mai era. În martie 2015, în aula Palatului Academic a Universității Bucovinene de Medicină din Cernăuți, cu câteva zile înaine de a se prăpădi în condiții stranii, mi-a mărturisit: ,, ... statuia lui Eminescu este o metaforă. Am concentrat în ea balada Miorița și adâncul sufletului românesc!”

Tot o metaforă, rostită însă cu sprijinul Institutului Cultural Român, pe scena Teatrului Muzical-Dramatic ,,Olga Kobyleanska”, în cadrul ,,Festivalui Internațional Eminescian de Poezie”, a adus în Cernăuți și omul de cultură  Dan Puric, în cadrul spectacolului ,,Suflet românesc”. Referindu-se la românii nord-bucovineni, scriitorul român a conchis: ,,Am senzația că abia aici am ajuns pe vârful Golgotei românești. Sunt două lucruri suprapuse: puterea cuceritoare care mutilează și autoritatea lui Dumnezeu, neștirbită.”

Seara, pe o ploaie torențială, evitând zonele unde apa adunată pe unele străzi atingea cupola mașinii, am părăsit orașul. Belșugul de apă mi-a întărit convingerea că, în Bucovina de Nord, mă întorc mereu pentru ceea ce un tânăr român cernăuțean, Gheorghe Ungureanu, numea ,,o casă de prieteni” și, sper, un ideal comun: căderea unui zid. Care? Cel care taie în două Bucovina, pe considerente similare Zidului Berlinului, dar cu o consistență (deocamdată!) mai greu de suprimat.

  ... Dură e astăzi existența românilor nord-bucovineni și herțeni, iar în scurt timp zilele lor se vor înveșmânta în noi culori sumbre. Pregătirile pentru înființarea comisariatelor militare,  unde cizma le va apăsa grumazul fără teama de Europa, e o realitate care curge necruțător dinspre Kiev. Între timp Bucureștiul mai toacă niște bani la o sindrofie de peste graniță, pentru a arăta poporului că nu-i este indiferentă soarta românilor din ținuturile pierdute în vara anului 1940, însă, fără un lobby eficient în cancelariile occidentale întru revelarea drepturilor istorice legitime, românismul din Țara Fagilor moare încet.

Tradiții românești în pacea Bucovinei de Nord

Deși suflul războiului din est a pătruns adânc în sufletul poporului ucrainean, în Bucovina de Nord tradițiile românești de sfârșit de an nu s-au stins. A stat mărturie în acest sens Festivalul obiceiurilor de iarnă ,,Florile dalbe”, eveniment ajuns în decembrie 2014 la a XX-a ediție.

            Totuși, pentru a justifica continuitatea tradiției în complicatul context istoric pe care îl parcurge statul ucrainean, amfitrionul festivalului, profesorul și jurnalistul Vasile Bâcu, în aula Palatului Academic din Cernăuți, a ținut să precizeze dintru început: „Astăzi nu poate să ne învinovățească nimeni că am organizat acest festival în zilele când în țară e război. Colindul de astăzi ne este o rugăciune pentru pace către Dumnezeu...”.

            Prinzând ,,Florile dalbe” cernăuțene într-o radiografie din vecinătatea bisturiului, s-au putut vedea peste 350 de participanți, reuniți în ansambluri populare, care și-au revelat datinile și obiceiurile din Țara fagilor, sub privirile unui public flămând de sevă străbună, generos nu doar în aplauze, ci și în donații pentru sprijiniirea unor familii nord-bucovinene, lovite de luptele din regiunea Donețk și Lugansk. Nota generală: calitate! Explicația? Am fi naivi dacă am rămânea la șablonul identității, dăruit de conservarea tradițiilor și obiceiurilor românești în Nordul Bucovinei. Nu poate fi negat acest atribut, însă, în dinamica socială a vremurilor, pragmatismul le sugerează, mai ales celor tineri, că un festival de avengură – unde și consulatul Românei la Cernăuți a fost reprezentat la vârf – este o rampă de lansare a unor talente, de care ținutul (odată!) românesc al Bucovinei de Nord nu duce lipsă. Șansa aparține, desigur, cutezătorilor, iar organizatorii, reprezentanții Societății pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, au avut răbdarea și amabilitatea de a încuraja orice participant, cu toate că timpul mult se dilatase...   

            ...Părăsind orașul întemeiat în urmă cu mai bune de șase secole de Alexandru cel Bun și lăsând în urmă Codrii Cosminului în care, odinioară, Ștefan cel Mare transformase cu sabia umilința unui jurământ în măreție și glorie de neam,  îmi stăruiau – alături de vechile colinde românești ale nord-bucovinenilor – cântecele patriotice ucrainene pe care, în amurg, le-am ascultat în fața Primăriei Cernăuțiului. Mulțimea adunată ad-hoc transmitea, prin cânt, mesajul subliminal de apărare a patriei până la sacrificiul suprem. Problema e că, astăzi, când și românii din Nordul Bucovinei au început să fie victime ale conflictului din Est, statul român nu are o poziție limpede de susținere a intereselor minorității românești din Ucraina. În politica externă, parcă ne e teamă să invocăm niște drepturi istorice legitime, care ne-au contorsionat destinul încă din anul 1775 și, mai ales, după 1940. Procedăm însă infantil, prefăcându-ne că suntem receptivi la durerea poporului ucrainean, răvășit de conflictul cu prorușii din Donbas, uitând că statul din nord, după desființarea Uniunii Sovietice din anul 1991, a strâns cu mâini de oțel atât Bucovina de Nord cât și Ținutul Herța, ca să nu mai vorbim de Bugeac (sudul Republicii Moldova). Pentru decidenții români – cel puțin până acum – s-a volatilizat iute memoria efectelor economice și ecologice ale Canalului Bîstroe, construit de vecinii noștri; pe aceeși logică a consecvenței, iluștrii noștri conducători au uitat și de restrângerea  platoului continental românesc al Mării Negre, vânat în grabă de aceiași dragi megieși!

Nu-i nicio supărare, deoarece frații români din Ucraina, în absența unui sprijin consistent, au învățat să uzeze de un umor sănătos, când vreun oficial din patria mamă clamează cartea românismului în Țara Fagilor...