Ţinutul Herţa – o realitate care urcă spre Patria Mamă

                 Întreaga lume plânge cu lacrimi diplomatice pe umărul sângerând al Ucrainei, înfierând tirania ţarului de la Kremlin. Smulgerea Crimeii, în discursul liderilor lumii civilizate, e de neconceput, o manifestare de imperialism de secol XIX, un gest incalificabil şi caduc pentru rigorile secolului XXI. Cred că, de când Federaţia Rusă a anexat peninsula Ecaterinei, nici somn nu mai au decidenţii occidentali...

            În corul lacrimogen ne-am instalat şi noi, românii, că de, ăsta-i trendul, şi, cum la imitat suntem imbatabili, ne justificăm vulnerabilităţile prin te miri ce acorduri internaţionale, pe care (doar noi!) le urmăm orbeşte...

            În ceea ce mă priveşte, de vreme ce, deocamdată cel puţin, refuz alinierea în corul cameleonic al aplaudacilor dinspre Apus ori Răsărit – măcar că (uneori) plătesc pentru acest lux – sunt surprins că nu vedem similitudini între dreptul istoric al Rusiei asupra Crimeii şi dreptul istoric al României asupra Ţinutului Herţa. De ce nu continui, adăugând şi Nordul Bucovinei, ştiind bine că şi această provincie a aparţinut de vatra străvechii Dacii?!? Cu tot regretul, dar în realitatea demografică din Nordul Bucovinei românii astăzi sunt minoritari, pe când în Ţinutul Herţa sunt majoritari, la fel cum, în Crimeea Ucrainei, până la anexarea din martie 2014, ruşii reprezentau populaţia dominantă! (Intenţionat am scos din ecuaţie Basarabia, căreia însă îi voi aloca un spaţiu distinct). 

            Aşadar, Rusia s-a folosit de democraţie pentru a-şi recupera un teritoriu despre care, într-un alt material, am făcut vorbire. De ce noi nici măcar nu îndrăznim să invocăm problema Ţinutului Herţa, ţinând cont că un referendum cu miza analoagă celei din Crimeea ar fi în favoarea revenirii zonei la Patria-Mamă România?! Să fie vorba de teama unor reacţii similare în lăuntrul României, un pretext pentru dobândirea autonomiei Ţinutului Secuiesc? Sau frica umilă faţă de rigorile Uniunii Europene şi ale celor din Alianţa Nord-Atlantică, care nu riscă fisurarea unei comode stabilităţi pentru nişte românaşi abandonaţi prin Pactul Stalin-Hitler?

 În treacăt fie zis, cu amărăciune constat că, în actualul context, locuitorii din Ţinutul Secuiesc, care îşi urmăresc deschis obiectivele de un sfert de secol, susţinuţi de o Ungarie demnă, mi se par mai oneşti decât noi, care abordăm problema raptului teritorial din iunie 1940 doar în zile cu greutate naţională, dar, la nivel de politică de stat, ne sperie gândul unor dezbateri coerente pe această temă, uzând în schimb de zeflemeaua de factură balcanică pentru a ne cosmetiza obedienţa imaginii.

Am aflat cu toţii că, în spatele referendumului din Crimeea, care a condus la anexarea peninsulei la Federaţia Rusă, au stat trupele ruseşti, fapt dezvăluit dezinvolt de însuşi preşedintele Vladimir Putin, care a adăugat că, în absenţa prezenţei militare cu mandat de la Moscova, demersul n-ar fi avut succes. Mai ştim că locuitorii din Ţinutul Herţa au certitudinea că nu se pot bizui pe vreun eventual sprijin militar din România, care să acţioneze cu discreţia şi fermitatea celor ruseşti din provincia de la Marea Neagră. 

În acest timp vedem că, în absenţa unui miracol, dezmembrarea Ucrainei e o chestiune a unui timp frământat de o agresivă rostogolire. Cum percepem momentul? Ca de obicei, adică stând pe margine şi isterizând lumea cu poveşti despre rezerviştii din ţară şi din Occident, în speranţa creării unor iluzorii batalioane de fier pe linia Prutului, că până la Nistru e cale lungă, iar complexul apei din Est ni s-a fixat în fibra interioară după numai trei ani de la îndemnul mareşalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941...

Să ne lipsească oamenii politici de calibru în momentele cheie ale fiinţării statale? N-ar fi întâia oară în Istorie când am ratat oportunităţi, nici n-am prea fost privilegiaţi de reconfigurarea balanţei puterii între giganţii lumii,  însă acum, dacă privim ecuaţia geopolitică regională, cred că, printr-o diplomaţie pragmatică şi fermă la nivel de stat, am avea şanse să recuperăm Ţinutul Herţa! Dar pentru aceasta e nevoie de lobby în ţară şi, mai ales, în marile capitale europene, după un model cu ceva corespondenţă în mişcarea unionistă de după Revoluţia de la 1848, adaptat însă noului context legislativ şi informaţional. Am părea cinici faţă de o Ucraină mutilată de colosul răsăritean? Nu, ne-am recupera un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată vecinului nordic şi ne-am dezlega astfel de prevederile falimentare ale tratatului de prietenie româno-ucrainean din 1997! Oricât aş fi de optimist, am convingerea însă că e o naivitate să sperăm în recuperarea naturală a Nordului Bucovinei. Deznaţionalizarea practicată în regiunea Cernăuţiului, deportările în masă ale cetăţenilor români şi popularea zonei cu persoane aparţinând altor etnii din imperiile care s-au succedat, cu precădere, începând cu 1775 – neignorând sincopa fericită din perioada 1918-1940 – au subţiat populaţia de acelaşi neam cu noi şi, deci, speranţa votului popular în problema unirii cu România iese din calcul. Rămâne, totuşi, Ţinutul Herţa! Cei 30 de mii de români, majoritari în 304 kilometri pătraţi de pământ cu sevă dacică, aşteaptă semne verticale de la graniţa sudică... Avem poate, în România, vreun plan cu ei?! Mi-e teamă că nu, dar în absenţa unei abordări geostrategice eficiente, întru recuperarea unor teritorii pierdute în vara lui 1940, vom diseca steril, ca şi până acum, discursul resemnat despre neam şi ţară!

O, dar furat de un naţionalism, care în România a devenit desuet, am uitat că astăzi miza decidenţilor politici din patria Mioriţei sunt alegerile europarlamentare din mai 2014... Eu continui pe o altă pistă, la pas, (tot) cu trăistuţa...