Fiecare naţiune, care îşi poartă povara istoriei în fibra
interioară, îşi urmăreşte obiectivele cu o încrâncenare a cărei intensitate
este determinată de mersul vremurilor şi, mai ales, de forţa prin care, ea
însăşi, poate influenţa cursul acestora. Excepţia o constituie naţiunile
tinere, fără rădăcini milenare, ce devorează senin prezentul, concentrându-se
doar pe nevoia de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale indivizilor din lăuntrul
graniţelor statale. În Europa nu putem
vorbi de naţiuni tinere, toate având o istorie de măcar un mileniu pe
continentul omului alb, creatorul şi furnizorul eficient de civilizaţie şi
dezastre, oferite cu altruism întregii lumi.
Vântul uscat de la Răsărit a adus pentru europeni, chiar
de la începutul Anului Calului de Lemn, o pulbere fină de întrebări legate de
şahul geopolitic dintre Vest şi Est, dintre Occident şi Federaţia Rusă. După fumigena din Kiev, miza, cum se ştie, a
fost, într-o primă etapă, Crimeea, apoi (posibil) întreg destinul Ucrainei, despre
a cărei istorie, fapt îmbucurător, mulţi dintre noi am învăţat câte ceva în
ultimile luni.
Şi totuşi, cine are dreptate? Rusia, care, la limita
dintre democraţie şi forţă, a anexat un teritoriu ucrainean, Crimeea, profitând
de tulburările de la Kiev, sau Occidentul care a condamnat iniţiativa
Kremlinului de a se amesteca în treburile lăuntrice ale unui stat suveran? Care
drept are întâietate, cel dobândit de
Ecaterina a II-a, în iulie 1774 – când, în urma Tratatului de pace de la
Kuciuk-Kainargi, Imperiul Rus a obţinut de la Poarta Otomană protectoratul
asupra Hanatului Crimeii, provincie pe care o va anexa oficial în 1783 – sau dreptul Ucrainei, moştenitoarea Crimeii
în urma decretului lui Hruşciov din anul 1954, când peninsula a trecut de la
RSFS Rusă la RSS Ucraineană?!? Ar avea vreo importanţă faptul că decretul din
’54 nu modifica, în esenţă, configuraţia Uniunii Sovietice, fiind, în contextul
respectiv, un aspect similar cu acela de a alipi, la noi în ţară, o comună la
un judeţ vecin? (Să ne imaginăm că, de pildă, comuna Vârfu Câmpului ar intra în
componenţa judeţului Suceava sau comuna Adâncata ar fi încorporată judeţului
Botoşani; în afara unor orgolii locale mărunte s-ar inflama cineva la nivel
naţional? Cu siguranţă nu, însă altfel am judeca lucrurile dacă un sat
oarecare, de la graniţă, ar fi anexat de un stat vecin!)
Nu intru în corul celor care critică acţiunile orchestrate
de ţarul de la Kremlin, însă, ţinând cont că mă detaşez de discursul antirusesc
fără discernământ, mi-e imposibil să înţeleg de partea cui este dreptatea.
Poate că şi ucrainenii au dreptatea lor, dacă ne gândim că, într-un fel, Hruşciov
le-a oferit Crimeea ca recompensă pentru deportările, înfometarea şi prigoana
sălbatică de care au avut parte în Era lui Stalin, fapt consemnat, între alţii,
de însuşi scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn, în ,,Arhipelagul Gulag”.
Acum, din păcate, nu mai contează cine şi cum are
dreptate! Crimeea a fost anexată (paşnic!), occidentalii fiind bătuţi
diplomatic printr-un soi de aikido, unde ruşii s-au folosit perfect de energia
democraţiei pentru a-i imobiliza. Prinşi în capcana întinsă de Vladimir Putin,
occidentalii au asistat sideraţi la modificarea unor graniţe statale,
rezumându-se, în esenţă, la nişte proteste sterile, avertizări şi ameninţări
voalate, care pentru ursul răsăritean e mai puţin decât o fulguială rătăcită pe
o pajişte de început de aprilie, în Kamceatka.
Cu un secol şi jumătate în urmă, în Războiul Crimeii dintre
anii 1853-1856, Occidentul a dat dovadă de virilitate în relaţie cu Rusia. Planurile
expansioniste ale colosului răsăritean – perseverent urmărite prin veacuri încă de la
cnezul Ivan al III-lea, primul suveran al întregii Rusii – au fost astfel
zădărnicite pentru o perioadă de coaliţia fermă a unor puteri occidentale.
Astăzi datele problemei s-au schimbat: dacă Statele Unite ale Americii,
portdrapelul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, nu doresc să
intervină decisiv pentru a echilibra balanţa geopolitică europeană nimeni nu se
poate măsura cu Federaţia Rusă! Iar S.U.A. şi-au concentrat energiile în
ultimile decenii în atâtea puncte de pe glob – care au presupus exorbitante
costuri materiale şi umane – încât astăzi au nevoie parcă mai mult decât
oricând de refacere internă. În plus, supremaţia economică americană, baza impresionantei
lor dezvoltări militare, este disputată de gigantul din Asia de Est, care nu dă
semne că şi-ar domoli creşterea economică, iar presiunea constantă din Pacific,
inclusiv în problema Taiwanului, complică geopolitica mondială, determinând
administraţia de la Washington să acţioneze cu un plus de prudenţă, având în
vedere şi succesul îndoielnic al acţiunilor militare din Orientul Mijlociu.
Cine va opri Rusia în dorinţa ei de a egala grandoarea
U.R.S.S-ului de după Al Doilea Război Mondial? Va fi capabil Occidentul să-şi
sincronizeze eforturile pentru anihilarea ofensivei din Răsărit? Cât poate
plusa Putin pe masa îngustă a poker-ului mondial? În ce măsură este dependentă
Europa de exporturile de materii prime din Federaţia Rusă? E capabilă Ucraina
să se opună unei divizări? Fascinaţia Crimeii faţă de noua realitate
geopolitică va contamina şi alte spaţii ex-sovietice? A cui este, de fapt,
Transnistria? Dar Republica Moldova, se va salva ori va fi înghiţită ca în urmă
cu două secole? Ce rol ar putea juca România în noul context regional? Cât ne
vor costa declaraţiile ostile la adresa puterii răsăritene, în condiţiile în
care Occidentul şi-a nuanţat uşor poziţia faţă de acţiunile Moscovei?
Aşadar, sunt câteva întrebări care, pe noi, românii, ne
preocupă într-o oarecare măsură şi cărora, în articole viitoare, voi încerca să
le găsesc un sens şi dincolo de acţiunile concrete ale actorilor zilei.
P.S. Materialul de mai sus, elaborat de mai bine de o
săptămână, îşi cere mai repede decât credeam tributul cuvintelor, de vreme ce
istoria, zilnic, sapă necruţător în temelia statului ucrainean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu