Gică Popescu – cronica unui eşec (ne)anunţat

La sfârşit de iarnă, într-o seară a începutului de căluţ chinezesc, suflat într-un lemn de esenţă stranie, la o emisiune de televiziune – ,,Jocuri de putere” – l-am urmărit pe Gică Popescu, fostul mare sportiv al generaţiei de excepţie a fotbalului românesc, care şi-a prezentat programul de candidat la preşedenţia Federaţiei Române de Fotbal. ,,Gollllll...” a strigat Rareş Bogdan, îmbrăcat în galbenul tricou şase al Baciului,  la intrarea acestuia în desfăşurătorul ,,jocurilor”.

Pentru orice om, cât de cât interesat de subiect, se ştia clar că varianta Gică Popescu devenise, nu doar în registru zodiacal, calul câştigător al FRF-ului. După o perioadă sterilă se părea că, prin fostul căpitan al Barcelonei, fotbalul românesc îşi redescoperă cadenţa, pierdută uşor, uşor după Campionatul Mondial din 1994.

            Totuşi, la o distanţă de numai trei zile, printr-o bizară întorsătură a puterii altor jocuri, din panoplia năbădăioasei noastre justiţii, viaţa l-a proiectat pe Gică Popescu între gratiile selecte din vitrina penitenciară a democraţie, măcar că acuzatorul – procurorul de caz – solicita o pedeapsă cu suspendare...

            Moartea tatălui fostului fotbalist, Constantin Popescu, mi-a amintit în aceste zile de mijloc de mai de tragedia fiului. La debutul lui martie, în preziua alegerilor pentru preşedenţia FRF, când toate sondajele îl fixau în triumf, Gică Popescu, beneficiind de combinaţia prevederilor vechiului cod cu cele ale noului cod penal,  a fost încarcerat. Pentru mulţi, o insulă de stabilitate s-a dizolvat atunci într-un ocean de suspiciuni!

Fireşte că, omul simplu de pretutindeni îşi doreşte, ca pe vremuri, ,,capul lui Moţoc”! Vrea răzbunare pentru neîmplinirile sale, pentru eşecurile care i-au săpat în lăuntru potecile frustrărilor. Totuşi, încă n-am întâlnit indivizi care să justifice raţional ajungerea la penitenciar a fostului internaţional român, în urma dosarului transferurilor...

Nu speţa în sine merită disecată, ci impresia de fragilitate, de subminare a unor braţe sociale ale omului, care astăzi poate fi oricând ghilotinat de interesele grupurilor socio-politice ce au acces la forfecarea zonei justiţiei după bunul plac. Fără să fiu vreodată un fan al Baciului – pe care însă l-am privit ca pe turnul lucid dintr-o oştire eficientă – i-am perceput tragedia de la început de martie 2014 într-un alt registru, ca pe o dramă a omului care lucrează pentru binele comun, dar, uneori, pentru că nu e destul de atent la detalii, este expulzat la periferia societăţii. Încarcerarea lui e, într-un fel, încarcerarea omului nedeprins cu alifiile administraţiei unui stat democratic machiavelic, ce-şi caută în genunchi bunăvoinţa Occidentului. Fireşte că nu Occidentul este responsabil de stupizeniile noastre, oricât ne-am dori să pasăm, dincolo de autostrada parcursurilor mioritice vălurate, zgura unor calcule mercantile cu bătaie lungă, ci noi –  ,,moştenitorii” unui Golding, care în pesimism şi-a găsit realismul –, indivizii pierduţi între simbioza gelatinei revărsată generos de ,,împăratul muştelor” şi cea din ,,procesul” kafkian...

După condamnarea lui Gică Popescu, întâia oară, am avut sentimentul că, în România – în plan social, indiferent de acţiunile întreprinse – fiinţa umană se poate oricând prăbuşi, dacă un decident sau altul şi-a propus să o înnămolească, iar între libertatea din arhipelagul sovietic, dezvăluit de Soljeniţîn, şi libertatea vestică a fiestei lui Hemingway nu răsună suveran clopote interogative, ci doar pocnet de puşcă. Cum altfel ar sta lucrurile la noi, când, doar în ultimii ani nenumăraţi indivizi, dovediţi că au furat sau au tâlhărit, spărgând case şi însuşindu-şi bunuri, scapă cu o amendă penală sau o condamnare cu suspendare, iar un om precum Gică Popescu face închisoare grea, măcar că în dosarul său n-a rămas în aer niciun prejudiciu?!? Şi condamnarea vine cu o zi înainte de probabilul său triumf la cârma fotbalului românesc...

Da, Gică Popescu strica nişte socoteli şi trebuia executat, pentru că un astfel de om putea deveni un candidat redutabil pentru orice funcţie în statul român, iar strategii de carton au tras unde era necesar semnalul!...

Sunt convins că, parte însemnată din justiţia română, încearcă şi chiar reuşeşte să-şi facă profesia corect şi obiectiv, însă, dacă un individ sau altul deranjează anumite spaţii – marcate în vreun fel de ,,felinele” zilei – sunt şanse ca zăbrelele să îi zăgăzuiască pentru o vreme destinul.

...Dar noi, ăştilalţi, să nu fim trişti – poate scăpăm! – că de, penitenciarele sunt pline ochi, iar în colonie e greu cu materialele de construcţie!...

Civilizaţia europeană din veşmântul Eurovisionului

Când diverse evenimente, de ordin sportiv, artistic sau cultural, însumează într-un creuzet vectorii de imagine ai naţiunilor europene simt nevoia să identific simpatiile şi antipatiile dintre participanţi, dezvăluite de haina subţire a civilizaţiei. Eurovisionul e , desigur, un show live, care poate să ofere o perspectivă asupra comportamentului omului din Vest, faţă de vecinul său din Răsărit, sau, dacă dorim, putem inversa oglinda.

           Deşi nu direct, ci din spatele ecranului, la Eurovisionul din Copenhaga anului 2014, mulţi dintre noi am fost martori ai antagonismelor din sânul continentului, înţelegând, la o privire superficială, că barbariei din Est i  s-ar opune rafinamentul, eleganţa şi onestitatea din Vest...

            În plin secol XXI, în capitala Danemarcei, într-un mirific mai 2014, lumea Apusului şi-a etalat nobleţea chiar la sosirea pe scenă a delegaţiei Rusiei. Gemenele de 17 ani de la Moscova trebuiau huiduite, deoarece reprezentau Federaţia Rusă, iar mujicului rus trebuia să i se servească aperitivul picant al civilizaţiei lumii occidentale! Fluierături, urlete, întreaga gamă de deşeuri orale – din vecinătatea celor zugrăvite pe Stadionul Heysel (tot) într-un mai, dar în urmă cu vreo trei decenii! – au coborât cu fin discernământ asupra celor două fiare, venite din inima slavilor răsăriteni la Eurovision cu scopul senin de a-şi reprezenta ţara.

            Să întâlnim aici exponate ale civilizaţiei vestice?! Cu siguranţă descoperim elemente sugestive, chiar dacă nu reprezentative, care întregesc un tablou ispititor, pe care însă nu mi l-aş dori în sufragerie... De aceea, consider că putem stigmatiza jocul geopolitic al Kremlinului, în contextul implicării sale din Ucraina şi nu numai, însă a transfera în bagajul muzical al unor adolescente aversiunea faţă de comportamentul puterii răsăritene e un gest care, într-o oarecare măsură, loveşte în poporul rus! ,,Da, vă urâm ruşilor pentru că existaţi...” este mesajul subliminal pe care, la Copenhaga, lumea occidentală l-a transmis ruşilor, expulzându-i în registru atitudinal – precum o făceau odinioară romanii cu cei din afara universului lor de fiinţare – în lumea barbară.

            Las la o parte comportamentul suburban al spectatorilor şi al delegaţiilor occidentale faţă de cele două suave prezenţe feminine ale Federaţiei Ruse, la grandiosul spectacol muzical al Eurovisionului, însă cred că opinia publică din Est a receptat huiduielile în cauză ca pe un atac frontal la adresa spiritului rus, a valorilor sale, iar faptul în cauză nu numai că, în oglindă, generează ostilitate, dar aduce un plus de susţinere pentru viitoarele acţiuni ale Kremlinului, care s-ar putea să lase noi urme pe continent.

            În rest, prezenţa exotică a reprezentantei Austriei – care a câştigat concursul şi datorită vocii, nu doar pentru modul în care briciul i-a modelat barba – e de salutat, într-o Europă a diversităţii şi a exprimării (încă) libere.        

Neşansa de a te naşte între giganţi

E cam grăbită Istoria în Ucraina. Conflictele mătură în vâlvătăi sălbatice stabilitatea estului, coborând fără rezerve spre sudul ţării. La început de mai 2014, în sânge proaspăt, Odessa a devenit piesa de coerenţă în jocul geopolitic alcătuit în bucătăria Kremlinului. Supoziţiile cu privire la ajungerea Federaţiei Ruse la gurile Dunării încep să se confirme. Totuşi, scenariul federalizării Ucrainei, de neconceput la început de primăvară, e astăzi aproape de dorit. De ce? Pentru că, asemenea felinei care şi-a urmărit prada până-ntr-o fundătură de unde nu-i mai poate scăpa, nici Moscova nu se va mulţumi doar cu includerea Ucrainei în sfera sa de influenţă, ci va opta pentru devorarea unei hălci grase din spaţiul ucrainean. Estul Ucrainei îi este deja la îndemână deoarece, pe fondul conflictului dintre separatiştii proruşi şi trupele ucrainene din această zonă, armata rusă poate justifica oricând o intervenţie militară pentru a-şi proteja etnicii.

            Deşi ne e greu să recunoaştem, evenimentele din Ucraina se succed doar în favoarea Moscovei. Comunitatea internaţională nu-i poate imputa lucruri grave Federaţiei Ruse, de la episodul Crimeea (deja depăşit!) încoace. Nu întâmplător, alături de sancţiunile oarecum simbolice la adresa Moscovei, liderii occidentali se limitează la invocarea unei aşa-zise ipocrizii a lui Vladimir Putin în soluţionarea divergenţelor din Ucraina, iar acest tip de reacţie e insuficient pentru satisfacerea amorului propriu al opiniei publice, însă, pentru moment, potenţează statutul de lider mondial al ţarului rus. În plus, deşi Kremlinul şi-a catapultat agenţii cu ochi albaştri în conflictul din Ucraina, fără susţinerea populaţiei rusofone, liniştea ţării vecine nu putea fi tulburată. Agitatorii sau provocatorii din estul Ucrainei, la fel ca cei din România unui sumbru decembrie ’89, n-ar fi avut front de lucru prielnic dacă nu întâlneau un conglomerat uman revoltat la adresa situaţiei sociale, politice şi economice din ţară.

            Una dintre dorinţele lui Putin, pentru atingerea obiectivelor imediate, e boicotarea de la distanţă a alegerilor prezidenţiale din 25 mai 2014, în Ucraina, demers care, observând desfăşurarea ostilităţilor, cu greu ar putea fi ratat. Se pune problema dacă ţarul Kremlinului va acţiona decisiv înainte ori după acel moment. Îndrăznesc să cred că va pregăti calm eşecul alegerilor, iar apoi se va concentra pe aplicarea unor noi lovituri de graţie, precum cea anunţată pentru 11 mai, din categoria referendum  privind ,,declaraţia de independenţă” a regiunii Doneţk, în estul Ucrainei.

            Deşi e de salutat începutul unor replici ferme ale armatei ucrainene în răsăritul ţării, având în vedere ponderea populaţiei rusofone din această zonă, rezultatul e previzibil când leul ori ursul – care de la Esop până la La Fontaine nu şi-au schimbat profilul! – îşi cântăresc dreptatea... Sudul Ucrainei  constituie un spaţiu geostrategic important pentru Federaţia Rusă, deoarece îi va consolida poziţia la Marea Neagră, aducându-i totodată avantaje economice deloc de neglijat. Aşadar, nu cred că Vladimir Putin va rata anexarea acestuia, deoarece în acest mod nu numai că atinge flancul estic al NATO, dar blochează accesul Ucrainei la Marea Neagră, limitându-i aria de dezvoltare şi sporindu-i astfel dependenţa faţă de resursele colosului estic.

Nu intru în detalii de ordin economic, dar, dacă acest scenariu se confirmă, Ucraina, sensibil subţiată teritorial, va deveni o insulă de sărăcie şi instabilitate, neatractivă pentru Uniunea Europeană, care însă va afecta într-o oarecare măsură întreag continentul. Ironia face ca astăzi, în diferendul ruso-ucrainean, Occidentul are (încă!) două căi: ori sprijină Ucraina total din punct de vedere economic şi militar, ori asistă la dizolvarea acestei ţări, fixând peste ce-ar mai supravieţui din acest stat o cortină pe care, în următorii ani, va fi dificil să o gestioneze. Cum însă Occidentul nu este direct ameninţat, probabil va privi rece divizarea unui spaţiu care nu-i aparţine, iar tăvălugul (pro)rusesc, având în trupele din Transnistria un eficient vârf de lance, ar putea urca din Buceac (sudul Basarabiei) pe linia Prutului, destabilizând Republica Moldova pentru a o putea înfuleca pe îndelete. Evident că, după vechiul obicei, mai pot cădea sub bocancul din Est  şi niscaiva teritorii pentru că aşa a dat Domnu’, întărind astfel, dacă mai era nevoie, ceea ce, în ,,Caiete din 1847”, prozatorul francez Sainte-Beuve remarca: ,,nu mai există decât două popoare. Rusia e încă barbară, dar mare... Cealaltă tinereţe este America... Viitorul planetei se află aici între cele două mari lumi.”

  ...Se naşte întru final întrebarea: cine plăteşte pentru suferinţa naţiunilor care au avut neşansa, sau poate verticalitatea, de a nu gravita nici pe orbita Estului, dar nici a Vestului?!?

Ţinutul Herţa – o realitate care urcă spre Patria Mamă

                 Întreaga lume plânge cu lacrimi diplomatice pe umărul sângerând al Ucrainei, înfierând tirania ţarului de la Kremlin. Smulgerea Crimeii, în discursul liderilor lumii civilizate, e de neconceput, o manifestare de imperialism de secol XIX, un gest incalificabil şi caduc pentru rigorile secolului XXI. Cred că, de când Federaţia Rusă a anexat peninsula Ecaterinei, nici somn nu mai au decidenţii occidentali...

            În corul lacrimogen ne-am instalat şi noi, românii, că de, ăsta-i trendul, şi, cum la imitat suntem imbatabili, ne justificăm vulnerabilităţile prin te miri ce acorduri internaţionale, pe care (doar noi!) le urmăm orbeşte...

            În ceea ce mă priveşte, de vreme ce, deocamdată cel puţin, refuz alinierea în corul cameleonic al aplaudacilor dinspre Apus ori Răsărit – măcar că (uneori) plătesc pentru acest lux – sunt surprins că nu vedem similitudini între dreptul istoric al Rusiei asupra Crimeii şi dreptul istoric al României asupra Ţinutului Herţa. De ce nu continui, adăugând şi Nordul Bucovinei, ştiind bine că şi această provincie a aparţinut de vatra străvechii Dacii?!? Cu tot regretul, dar în realitatea demografică din Nordul Bucovinei românii astăzi sunt minoritari, pe când în Ţinutul Herţa sunt majoritari, la fel cum, în Crimeea Ucrainei, până la anexarea din martie 2014, ruşii reprezentau populaţia dominantă! (Intenţionat am scos din ecuaţie Basarabia, căreia însă îi voi aloca un spaţiu distinct). 

            Aşadar, Rusia s-a folosit de democraţie pentru a-şi recupera un teritoriu despre care, într-un alt material, am făcut vorbire. De ce noi nici măcar nu îndrăznim să invocăm problema Ţinutului Herţa, ţinând cont că un referendum cu miza analoagă celei din Crimeea ar fi în favoarea revenirii zonei la Patria-Mamă România?! Să fie vorba de teama unor reacţii similare în lăuntrul României, un pretext pentru dobândirea autonomiei Ţinutului Secuiesc? Sau frica umilă faţă de rigorile Uniunii Europene şi ale celor din Alianţa Nord-Atlantică, care nu riscă fisurarea unei comode stabilităţi pentru nişte românaşi abandonaţi prin Pactul Stalin-Hitler?

 În treacăt fie zis, cu amărăciune constat că, în actualul context, locuitorii din Ţinutul Secuiesc, care îşi urmăresc deschis obiectivele de un sfert de secol, susţinuţi de o Ungarie demnă, mi se par mai oneşti decât noi, care abordăm problema raptului teritorial din iunie 1940 doar în zile cu greutate naţională, dar, la nivel de politică de stat, ne sperie gândul unor dezbateri coerente pe această temă, uzând în schimb de zeflemeaua de factură balcanică pentru a ne cosmetiza obedienţa imaginii.

Am aflat cu toţii că, în spatele referendumului din Crimeea, care a condus la anexarea peninsulei la Federaţia Rusă, au stat trupele ruseşti, fapt dezvăluit dezinvolt de însuşi preşedintele Vladimir Putin, care a adăugat că, în absenţa prezenţei militare cu mandat de la Moscova, demersul n-ar fi avut succes. Mai ştim că locuitorii din Ţinutul Herţa au certitudinea că nu se pot bizui pe vreun eventual sprijin militar din România, care să acţioneze cu discreţia şi fermitatea celor ruseşti din provincia de la Marea Neagră. 

În acest timp vedem că, în absenţa unui miracol, dezmembrarea Ucrainei e o chestiune a unui timp frământat de o agresivă rostogolire. Cum percepem momentul? Ca de obicei, adică stând pe margine şi isterizând lumea cu poveşti despre rezerviştii din ţară şi din Occident, în speranţa creării unor iluzorii batalioane de fier pe linia Prutului, că până la Nistru e cale lungă, iar complexul apei din Est ni s-a fixat în fibra interioară după numai trei ani de la îndemnul mareşalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941...

Să ne lipsească oamenii politici de calibru în momentele cheie ale fiinţării statale? N-ar fi întâia oară în Istorie când am ratat oportunităţi, nici n-am prea fost privilegiaţi de reconfigurarea balanţei puterii între giganţii lumii,  însă acum, dacă privim ecuaţia geopolitică regională, cred că, printr-o diplomaţie pragmatică şi fermă la nivel de stat, am avea şanse să recuperăm Ţinutul Herţa! Dar pentru aceasta e nevoie de lobby în ţară şi, mai ales, în marile capitale europene, după un model cu ceva corespondenţă în mişcarea unionistă de după Revoluţia de la 1848, adaptat însă noului context legislativ şi informaţional. Am părea cinici faţă de o Ucraină mutilată de colosul răsăritean? Nu, ne-am recupera un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată vecinului nordic şi ne-am dezlega astfel de prevederile falimentare ale tratatului de prietenie româno-ucrainean din 1997! Oricât aş fi de optimist, am convingerea însă că e o naivitate să sperăm în recuperarea naturală a Nordului Bucovinei. Deznaţionalizarea practicată în regiunea Cernăuţiului, deportările în masă ale cetăţenilor români şi popularea zonei cu persoane aparţinând altor etnii din imperiile care s-au succedat, cu precădere, începând cu 1775 – neignorând sincopa fericită din perioada 1918-1940 – au subţiat populaţia de acelaşi neam cu noi şi, deci, speranţa votului popular în problema unirii cu România iese din calcul. Rămâne, totuşi, Ţinutul Herţa! Cei 30 de mii de români, majoritari în 304 kilometri pătraţi de pământ cu sevă dacică, aşteaptă semne verticale de la graniţa sudică... Avem poate, în România, vreun plan cu ei?! Mi-e teamă că nu, dar în absenţa unei abordări geostrategice eficiente, întru recuperarea unor teritorii pierdute în vara lui 1940, vom diseca steril, ca şi până acum, discursul resemnat despre neam şi ţară!

O, dar furat de un naţionalism, care în România a devenit desuet, am uitat că astăzi miza decidenţilor politici din patria Mioriţei sunt alegerile europarlamentare din mai 2014... Eu continui pe o altă pistă, la pas, (tot) cu trăistuţa...