Neşansa de a te naşte între giganţi

E cam grăbită Istoria în Ucraina. Conflictele mătură în vâlvătăi sălbatice stabilitatea estului, coborând fără rezerve spre sudul ţării. La început de mai 2014, în sânge proaspăt, Odessa a devenit piesa de coerenţă în jocul geopolitic alcătuit în bucătăria Kremlinului. Supoziţiile cu privire la ajungerea Federaţiei Ruse la gurile Dunării încep să se confirme. Totuşi, scenariul federalizării Ucrainei, de neconceput la început de primăvară, e astăzi aproape de dorit. De ce? Pentru că, asemenea felinei care şi-a urmărit prada până-ntr-o fundătură de unde nu-i mai poate scăpa, nici Moscova nu se va mulţumi doar cu includerea Ucrainei în sfera sa de influenţă, ci va opta pentru devorarea unei hălci grase din spaţiul ucrainean. Estul Ucrainei îi este deja la îndemână deoarece, pe fondul conflictului dintre separatiştii proruşi şi trupele ucrainene din această zonă, armata rusă poate justifica oricând o intervenţie militară pentru a-şi proteja etnicii.

            Deşi ne e greu să recunoaştem, evenimentele din Ucraina se succed doar în favoarea Moscovei. Comunitatea internaţională nu-i poate imputa lucruri grave Federaţiei Ruse, de la episodul Crimeea (deja depăşit!) încoace. Nu întâmplător, alături de sancţiunile oarecum simbolice la adresa Moscovei, liderii occidentali se limitează la invocarea unei aşa-zise ipocrizii a lui Vladimir Putin în soluţionarea divergenţelor din Ucraina, iar acest tip de reacţie e insuficient pentru satisfacerea amorului propriu al opiniei publice, însă, pentru moment, potenţează statutul de lider mondial al ţarului rus. În plus, deşi Kremlinul şi-a catapultat agenţii cu ochi albaştri în conflictul din Ucraina, fără susţinerea populaţiei rusofone, liniştea ţării vecine nu putea fi tulburată. Agitatorii sau provocatorii din estul Ucrainei, la fel ca cei din România unui sumbru decembrie ’89, n-ar fi avut front de lucru prielnic dacă nu întâlneau un conglomerat uman revoltat la adresa situaţiei sociale, politice şi economice din ţară.

            Una dintre dorinţele lui Putin, pentru atingerea obiectivelor imediate, e boicotarea de la distanţă a alegerilor prezidenţiale din 25 mai 2014, în Ucraina, demers care, observând desfăşurarea ostilităţilor, cu greu ar putea fi ratat. Se pune problema dacă ţarul Kremlinului va acţiona decisiv înainte ori după acel moment. Îndrăznesc să cred că va pregăti calm eşecul alegerilor, iar apoi se va concentra pe aplicarea unor noi lovituri de graţie, precum cea anunţată pentru 11 mai, din categoria referendum  privind ,,declaraţia de independenţă” a regiunii Doneţk, în estul Ucrainei.

            Deşi e de salutat începutul unor replici ferme ale armatei ucrainene în răsăritul ţării, având în vedere ponderea populaţiei rusofone din această zonă, rezultatul e previzibil când leul ori ursul – care de la Esop până la La Fontaine nu şi-au schimbat profilul! – îşi cântăresc dreptatea... Sudul Ucrainei  constituie un spaţiu geostrategic important pentru Federaţia Rusă, deoarece îi va consolida poziţia la Marea Neagră, aducându-i totodată avantaje economice deloc de neglijat. Aşadar, nu cred că Vladimir Putin va rata anexarea acestuia, deoarece în acest mod nu numai că atinge flancul estic al NATO, dar blochează accesul Ucrainei la Marea Neagră, limitându-i aria de dezvoltare şi sporindu-i astfel dependenţa faţă de resursele colosului estic.

Nu intru în detalii de ordin economic, dar, dacă acest scenariu se confirmă, Ucraina, sensibil subţiată teritorial, va deveni o insulă de sărăcie şi instabilitate, neatractivă pentru Uniunea Europeană, care însă va afecta într-o oarecare măsură întreag continentul. Ironia face ca astăzi, în diferendul ruso-ucrainean, Occidentul are (încă!) două căi: ori sprijină Ucraina total din punct de vedere economic şi militar, ori asistă la dizolvarea acestei ţări, fixând peste ce-ar mai supravieţui din acest stat o cortină pe care, în următorii ani, va fi dificil să o gestioneze. Cum însă Occidentul nu este direct ameninţat, probabil va privi rece divizarea unui spaţiu care nu-i aparţine, iar tăvălugul (pro)rusesc, având în trupele din Transnistria un eficient vârf de lance, ar putea urca din Buceac (sudul Basarabiei) pe linia Prutului, destabilizând Republica Moldova pentru a o putea înfuleca pe îndelete. Evident că, după vechiul obicei, mai pot cădea sub bocancul din Est  şi niscaiva teritorii pentru că aşa a dat Domnu’, întărind astfel, dacă mai era nevoie, ceea ce, în ,,Caiete din 1847”, prozatorul francez Sainte-Beuve remarca: ,,nu mai există decât două popoare. Rusia e încă barbară, dar mare... Cealaltă tinereţe este America... Viitorul planetei se află aici între cele două mari lumi.”

  ...Se naşte întru final întrebarea: cine plăteşte pentru suferinţa naţiunilor care au avut neşansa, sau poate verticalitatea, de a nu gravita nici pe orbita Estului, dar nici a Vestului?!?

Crimeea – dreptul istoric sau al forţei?

Fiecare naţiune, care îşi poartă povara istoriei în fibra interioară, îşi urmăreşte obiectivele cu o încrâncenare a cărei intensitate este determinată de mersul vremurilor şi, mai ales, de forţa prin care, ea însăşi, poate influenţa cursul acestora. Excepţia o constituie naţiunile tinere, fără rădăcini milenare, ce devorează senin prezentul, concentrându-se doar pe nevoia de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale indivizilor din lăuntrul graniţelor statale. În Europa  nu putem vorbi de naţiuni tinere, toate având o istorie de măcar un mileniu pe continentul omului alb, creatorul şi furnizorul eficient de civilizaţie şi dezastre, oferite cu altruism întregii lumi.

Vântul uscat de la Răsărit a adus pentru europeni, chiar de la începutul Anului Calului de Lemn, o pulbere fină de întrebări legate de şahul geopolitic dintre Vest şi Est, dintre Occident şi Federaţia Rusă. După fumigena din Kiev, miza, cum se ştie, a fost, într-o primă etapă, Crimeea, apoi (posibil) întreg destinul Ucrainei, despre a cărei istorie, fapt îmbucurător, mulţi dintre noi am învăţat câte ceva în ultimile luni.

Şi totuşi, cine are dreptate? Rusia, care, la limita dintre democraţie şi forţă, a anexat un teritoriu ucrainean, Crimeea, profitând de tulburările de la Kiev, sau Occidentul care a condamnat iniţiativa Kremlinului de a se amesteca în treburile lăuntrice ale unui stat suveran? Care drept are întâietate, cel dobândit de Ecaterina a II-a, în iulie 1774 – când, în urma Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, Imperiul Rus a obţinut de la Poarta Otomană protectoratul asupra Hanatului Crimeii, provincie pe care o va anexa oficial în 1783 – sau dreptul Ucrainei, moştenitoarea Crimeii în urma decretului lui Hruşciov din anul 1954, când peninsula a trecut de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană?!? Ar avea vreo importanţă faptul că decretul din ’54 nu modifica, în esenţă, configuraţia Uniunii Sovietice, fiind, în contextul respectiv, un aspect similar cu acela de a alipi, la noi în ţară, o comună la un judeţ vecin? (Să ne imaginăm că, de pildă, comuna Vârfu Câmpului ar intra în componenţa judeţului Suceava sau comuna Adâncata ar fi încorporată judeţului Botoşani; în afara unor orgolii locale mărunte s-ar inflama cineva la nivel naţional? Cu siguranţă nu, însă altfel am judeca lucrurile dacă un sat oarecare, de la graniţă, ar fi anexat de un stat vecin!)

Nu intru în corul celor care critică acţiunile orchestrate de ţarul de la Kremlin, însă, ţinând cont că mă detaşez de discursul antirusesc fără discernământ, mi-e imposibil să înţeleg de partea cui este dreptatea. Poate că şi ucrainenii au dreptatea lor, dacă ne gândim că, într-un fel, Hruşciov le-a oferit Crimeea ca recompensă pentru deportările, înfometarea şi prigoana sălbatică de care au avut parte în Era lui Stalin, fapt consemnat, între alţii, de însuşi scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn, în ,,Arhipelagul Gulag”.

Acum, din păcate, nu mai contează cine şi cum are dreptate! Crimeea a fost anexată (paşnic!), occidentalii fiind bătuţi diplomatic printr-un soi de aikido, unde ruşii s-au folosit perfect de energia democraţiei pentru a-i imobiliza. Prinşi în capcana întinsă de Vladimir Putin, occidentalii au asistat sideraţi la modificarea unor graniţe statale, rezumându-se, în esenţă, la nişte proteste sterile, avertizări şi ameninţări voalate, care pentru ursul răsăritean e mai puţin decât o fulguială rătăcită pe o pajişte de început de aprilie, în Kamceatka.

Cu un secol şi jumătate în urmă, în Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, Occidentul a dat dovadă de virilitate în relaţie cu Rusia. Planurile expansioniste ale colosului răsăritean –  perseverent urmărite prin veacuri încă de la cnezul Ivan al III-lea, primul suveran al întregii Rusii – au fost astfel zădărnicite pentru o perioadă de coaliţia fermă a unor puteri occidentale. Astăzi datele problemei s-au schimbat: dacă Statele Unite ale Americii, portdrapelul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, nu doresc să intervină decisiv pentru a echilibra balanţa geopolitică europeană nimeni nu se poate măsura cu Federaţia Rusă! Iar S.U.A. şi-au concentrat energiile în ultimile decenii în atâtea puncte de pe glob – care au presupus exorbitante costuri materiale şi umane – încât astăzi au nevoie parcă mai mult decât oricând de refacere internă. În plus, supremaţia economică americană, baza impresionantei lor dezvoltări militare, este disputată de gigantul din Asia de Est, care nu dă semne că şi-ar domoli creşterea economică, iar presiunea constantă din Pacific, inclusiv în problema Taiwanului, complică geopolitica mondială, determinând administraţia de la Washington să acţioneze cu un plus de prudenţă, având în vedere şi succesul îndoielnic al acţiunilor militare din Orientul Mijlociu.

Cine va opri Rusia în dorinţa ei de a egala grandoarea U.R.S.S-ului de după Al Doilea Război Mondial? Va fi capabil Occidentul să-şi sincronizeze eforturile pentru anihilarea ofensivei din Răsărit? Cât poate plusa Putin pe masa îngustă a poker-ului mondial? În ce măsură este dependentă Europa de exporturile de materii prime din Federaţia Rusă? E capabilă Ucraina să se opună unei divizări? Fascinaţia Crimeii faţă de noua realitate geopolitică va contamina şi alte spaţii ex-sovietice? A cui este, de fapt, Transnistria? Dar Republica Moldova, se va salva ori va fi înghiţită ca în urmă cu două secole? Ce rol ar putea juca România în noul context regional? Cât ne vor costa declaraţiile ostile la adresa puterii răsăritene, în condiţiile în care Occidentul şi-a nuanţat uşor poziţia faţă de acţiunile Moscovei?

Aşadar, sunt câteva întrebări care, pe noi, românii, ne preocupă într-o oarecare măsură şi cărora, în articole viitoare, voi încerca să le găsesc un sens şi dincolo de acţiunile concrete ale actorilor zilei.  

P.S. Materialul de mai sus, elaborat de mai bine de o săptămână, îşi cere mai repede decât credeam tributul cuvintelor, de vreme ce istoria, zilnic, sapă necruţător în temelia statului ucrainean.