Ospitalitatea instituțiilor românești pentru idealul unionist

Cu o consecvență imperturbabilă, instituțiile statului român își arată zilnic măsura profesionalismului. Ultimul exemplu ni l-a oferit sâmbătă, 22 octombrie 2016, Jadarmeria Română, care, prin personalul ei specializat, i-a umflat fără ezitare pe liderii Platformei Unioniste Acțiunea 2012 – asociație nonguvernamentală, care susține unirea Republicii Moldova cu România –, când aceștia din urmă au încercat să se abată de la traseul fixat de autorități.

         

Fermitatea băieților din jandarmerie m-a împresionat profund. Mi-a amintit de acțiunea în forță de acum ceva ani, când, aceiași meseriași ai ghioagei, își foloseau berbecele de oțel pentru a sparge peretele de sticlă al unui magazin, iar proprietarul i-a invitat candid să folosească ușa pentru a pătrunde in interior...

Mass-media a sărit la gâtul decidenților din Ministerul Afacerilor Interne, ai Jandarmeriei, înfierând  Guvernul tehnocrat și pe Primul Ministru. Dar, ce treabă au ei cu unioniștii?!? De ce-ar fi interesați astăzi de un marș cu emblema ,,Luptă pentru Basarabia”? N-au ei griji concrete în marșul neobosit de urcare eligibilă pe o listă de partid, pentru alegerile parlamentare care bat la ușă?!! Își închipuie cineva că e simplu de luptat cu armatele de trepăduși, care-și topesc averile pe la nunțile și botezurile din familiile liderilor politici, în speranța obținerii unui loz câștigător la Casa Poporului?...

Puțină decență, onorabililor! Decidenții de azi și-au lăsat instituțiile să lucreze prin instrumentele de care dispun. După modelul din ,,Salonul nr. 6”, ilustrat de A.P. Cehov prin Nichita – gardian fidel celui din frunte, care reușea să-și folosească inocent bastonul și pe spinarea șefului, ajuns în subsolul existențial – jandarmii de azi știu să vină eficient în întâmpinarea dorințelor (ne)rostite ale decidenților zilei, atunci când aceștia sunt prinși în pokerul politic al națiunii.

 Evident, gestul jandarmilor – blamat imediat de grosul mass-mediei – a fost încurajat de absența unei reacții consistente din partea societății civile. Astfel, apelul unioniștilor (între care erau și o mână de basarabeni) a stâns vreo două sute de persoane, în timp ce, la aceeași oră, solicitarea unui partid politic a ademenit mii de persoane să se înfrupte gratis din cornul cu crenvurști, acoperit delicios cu muzică populară...

Să continui cu descifrarea simbolisticii ospitalității de care s-au bucurat unioniștii la București, în perspectiva alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de la sfârșitul acestei luni? Cred că aș patina pe un teren sărac și, cum imaginea crenvurștilor lucrează perfid, mă cam năpădește foamea. Poate-i mai găsesc pe cei de la partid...

Ţinutul Herţa – o realitate care urcă spre Patria Mamă

                 Întreaga lume plânge cu lacrimi diplomatice pe umărul sângerând al Ucrainei, înfierând tirania ţarului de la Kremlin. Smulgerea Crimeii, în discursul liderilor lumii civilizate, e de neconceput, o manifestare de imperialism de secol XIX, un gest incalificabil şi caduc pentru rigorile secolului XXI. Cred că, de când Federaţia Rusă a anexat peninsula Ecaterinei, nici somn nu mai au decidenţii occidentali...

            În corul lacrimogen ne-am instalat şi noi, românii, că de, ăsta-i trendul, şi, cum la imitat suntem imbatabili, ne justificăm vulnerabilităţile prin te miri ce acorduri internaţionale, pe care (doar noi!) le urmăm orbeşte...

            În ceea ce mă priveşte, de vreme ce, deocamdată cel puţin, refuz alinierea în corul cameleonic al aplaudacilor dinspre Apus ori Răsărit – măcar că (uneori) plătesc pentru acest lux – sunt surprins că nu vedem similitudini între dreptul istoric al Rusiei asupra Crimeii şi dreptul istoric al României asupra Ţinutului Herţa. De ce nu continui, adăugând şi Nordul Bucovinei, ştiind bine că şi această provincie a aparţinut de vatra străvechii Dacii?!? Cu tot regretul, dar în realitatea demografică din Nordul Bucovinei românii astăzi sunt minoritari, pe când în Ţinutul Herţa sunt majoritari, la fel cum, în Crimeea Ucrainei, până la anexarea din martie 2014, ruşii reprezentau populaţia dominantă! (Intenţionat am scos din ecuaţie Basarabia, căreia însă îi voi aloca un spaţiu distinct). 

            Aşadar, Rusia s-a folosit de democraţie pentru a-şi recupera un teritoriu despre care, într-un alt material, am făcut vorbire. De ce noi nici măcar nu îndrăznim să invocăm problema Ţinutului Herţa, ţinând cont că un referendum cu miza analoagă celei din Crimeea ar fi în favoarea revenirii zonei la Patria-Mamă România?! Să fie vorba de teama unor reacţii similare în lăuntrul României, un pretext pentru dobândirea autonomiei Ţinutului Secuiesc? Sau frica umilă faţă de rigorile Uniunii Europene şi ale celor din Alianţa Nord-Atlantică, care nu riscă fisurarea unei comode stabilităţi pentru nişte românaşi abandonaţi prin Pactul Stalin-Hitler?

 În treacăt fie zis, cu amărăciune constat că, în actualul context, locuitorii din Ţinutul Secuiesc, care îşi urmăresc deschis obiectivele de un sfert de secol, susţinuţi de o Ungarie demnă, mi se par mai oneşti decât noi, care abordăm problema raptului teritorial din iunie 1940 doar în zile cu greutate naţională, dar, la nivel de politică de stat, ne sperie gândul unor dezbateri coerente pe această temă, uzând în schimb de zeflemeaua de factură balcanică pentru a ne cosmetiza obedienţa imaginii.

Am aflat cu toţii că, în spatele referendumului din Crimeea, care a condus la anexarea peninsulei la Federaţia Rusă, au stat trupele ruseşti, fapt dezvăluit dezinvolt de însuşi preşedintele Vladimir Putin, care a adăugat că, în absenţa prezenţei militare cu mandat de la Moscova, demersul n-ar fi avut succes. Mai ştim că locuitorii din Ţinutul Herţa au certitudinea că nu se pot bizui pe vreun eventual sprijin militar din România, care să acţioneze cu discreţia şi fermitatea celor ruseşti din provincia de la Marea Neagră. 

În acest timp vedem că, în absenţa unui miracol, dezmembrarea Ucrainei e o chestiune a unui timp frământat de o agresivă rostogolire. Cum percepem momentul? Ca de obicei, adică stând pe margine şi isterizând lumea cu poveşti despre rezerviştii din ţară şi din Occident, în speranţa creării unor iluzorii batalioane de fier pe linia Prutului, că până la Nistru e cale lungă, iar complexul apei din Est ni s-a fixat în fibra interioară după numai trei ani de la îndemnul mareşalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941...

Să ne lipsească oamenii politici de calibru în momentele cheie ale fiinţării statale? N-ar fi întâia oară în Istorie când am ratat oportunităţi, nici n-am prea fost privilegiaţi de reconfigurarea balanţei puterii între giganţii lumii,  însă acum, dacă privim ecuaţia geopolitică regională, cred că, printr-o diplomaţie pragmatică şi fermă la nivel de stat, am avea şanse să recuperăm Ţinutul Herţa! Dar pentru aceasta e nevoie de lobby în ţară şi, mai ales, în marile capitale europene, după un model cu ceva corespondenţă în mişcarea unionistă de după Revoluţia de la 1848, adaptat însă noului context legislativ şi informaţional. Am părea cinici faţă de o Ucraină mutilată de colosul răsăritean? Nu, ne-am recupera un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată vecinului nordic şi ne-am dezlega astfel de prevederile falimentare ale tratatului de prietenie româno-ucrainean din 1997! Oricât aş fi de optimist, am convingerea însă că e o naivitate să sperăm în recuperarea naturală a Nordului Bucovinei. Deznaţionalizarea practicată în regiunea Cernăuţiului, deportările în masă ale cetăţenilor români şi popularea zonei cu persoane aparţinând altor etnii din imperiile care s-au succedat, cu precădere, începând cu 1775 – neignorând sincopa fericită din perioada 1918-1940 – au subţiat populaţia de acelaşi neam cu noi şi, deci, speranţa votului popular în problema unirii cu România iese din calcul. Rămâne, totuşi, Ţinutul Herţa! Cei 30 de mii de români, majoritari în 304 kilometri pătraţi de pământ cu sevă dacică, aşteaptă semne verticale de la graniţa sudică... Avem poate, în România, vreun plan cu ei?! Mi-e teamă că nu, dar în absenţa unei abordări geostrategice eficiente, întru recuperarea unor teritorii pierdute în vara lui 1940, vom diseca steril, ca şi până acum, discursul resemnat despre neam şi ţară!

O, dar furat de un naţionalism, care în România a devenit desuet, am uitat că astăzi miza decidenţilor politici din patria Mioriţei sunt alegerile europarlamentare din mai 2014... Eu continui pe o altă pistă, la pas, (tot) cu trăistuţa...  

410 ani de la asasinarea lui Mihai Viteazul
9 August, reper al Istoriei Naţionale

Cu surprindere am constatat că, prinsă de febra gloriosului prezent, mass-media românească a ignorat, în ziua de 9 august 2011, comemorarea lui Mihai Viteazul, la 410 ani de la asasinarea Domnului UNIRII. Din acest motiv, ca om trăitor în străvechea ţară a dacilor, m-am simţit dator să readuc în conştiinţa românilor de pretutindeni opera domnitorului român, sperând că – într-un timp fără atributele eternităţii – ziua de 9 August va fi unul dintre reperele Istoriei Naţionale, aşa cum zilele de 15 Ianuarie ori 15 Iunie şi-au dobândit cuvenita recunoaştere/semnificaţie culturală.
Motto: ,,Putea-veţi voi, cei care aţi rămas, să biruiţi lutul din voi,
aşa cum l-au biruit cei care au plecat?
Ce trist e că putem uita pe morţii care ne-au dăruit
viitorul!” Vasile Pârvan

Observaţia istoricului şi eseistului român m-a trimis cu gândul la două personalităţi ale Neamului Românesc – Ion Antonescu şi Mihai Viteazul – pe care posteritatea le-a tratat cu agresivitate ori făţărnicie. Iar dacă în cazul Mareşalului mai trebuie să treacă un timp pentru a se repara stupizenia politicienilor care, cu infantilism servil, l-au (re)introdus în anul 2004 printre criminalii de război, măcar că imaginea sa începea să capete consistenţă reală încă din anii ’80 ai secolului trecut, pentru memoria lui Mihai Viteazul, de vreme ce nu s-a creat (încă!) niciun institut care să-i întineze numele, noi, românii avem o datorie morală asupra căreia voi stărui.
,,Mihai Viteazul nu are partid ca să-l poată susţine”, spunea ironic avocatul său, din campania ,,Mari români”, iniţiată de Televiziunea Naţională, în anul 2006, referindu-se la bizara apariţie a unor personalităţi româneşti (sic!) în top 10. Plasat atunci pe un banal loc patru, Mihai Viteazul, simbolul unirii tuturor românilor, garniseşte agenda noastră socială doar în festivismul (adesea) ipocrit al unor zile mustind de istorie – 1 Decembrie şi 24 Ianuarie –, pe care noi, cei cu viziuni moderne, le-am coborât în noroiuri electorale.
Şi totuşi, invocând personalitatea lui Mihai Viteazul, mi se pare surprinzătoare uşurinţa noastră de a trece pe lângă ziua de 9 august, când domnitorului român avea să i se curme destinul, după un model oarecum similar cu cel al lui Burebista – întemeietorul statului dac –, model temeinic bătătorit până la sfârşitul mileniului II. Acum, pe 9 august 2011, la 410 ani de la asasinarea lui Mihai Viteazul, ar trebui poate să ne aplecăm cu smerenie şi veneraţie asupra personalităţii domnitorului şi, mai ales, a actului Unirii de la 1600, momentul astral al Evului Mediu românesc, făclia care ne-a călăuzit paşii prin veacuri spre Unirea Principatelor (1859) şi Marea Unire de la 1918.
Cum ţin însă să evit contactul cu banalul ori ieftinismul, voi păşi peste aspectele îndeobşte cunoscute, referitoare la domnitorul român – originea, ascensiunea socială, campania antiotomană, izbânda naţională de la 1600 –, concentrându-mă doar pe câteva aspecte, inedite, din existenţa bravului nostru înaintaş, care îl prezintă într-o nouă perspectivă.
În mecanica forţelor ce sufoca Europa Centrală şi cea de Sud-est a sfârşitului de secol XVI, Imperiul Otoman, Sfântul Imperiu Roman al dinastiei de Habsburg şi Regatul Poloniei erau într-o aprigă competiţie, urmărind fiecare – într-o expansiune inexorabilă – să-şi taie hălci cât mai mari din Ţările Române. Mihai Viteazul, după campania antiotomană din 1594-1597/1598, acceptă în 1597 armistiţiul cu Imperiul Otoman, prin care nu numai că sultanul Mehmed III Adil îl recunoaşte ca domn, dar, în acelaşi timp, Ţării Româneşti îi este recunoscută independenţa. Motivul acestei recunoaşteri nu a fost un favor al Porţii Otomane, ci a fost dictat de un argument cât se poate de pragmatic: un adversar atât de puternic precum s-a dovedit a fi Mihai, putea produce însăşi suprimarea dominaţiei otomane în întreaga Peninsulă Balcanică, de vreme ce documentele timpului relevă că ,,populaţia creştină din Balcani şi de peste Dunăre îl aşteaptă cu mare nerăbdare şi îl solicită zi de zi pe Mihai, ba îi trimite şi scrisoare de reproş că zăboveşte atâta.” Pe de altă parte, Mihai Viteazul a acceptat sistarea ostilităţilor cu otomanii din necesitatea pregătirii – odată cu independenţa dobândită – realizării de facto a idealului Unirii.
Insist pe revelarea acordului cu otomanii, deoarece din momentul finalizării sale – după victoria lui Mihai Viteazul de la Senadin, din septembrie 1598, soldată cu distrugerea a 2000 de sate şi strămutarea în Ţara Românească a ,,peste 16000 de suflete cu averea lor toată” – sultanul i-a satisfăcut toate cererile, inclusiv planurile militare privind Transilvania şi Moldova, pentru a da o lovitură Ligii Creştine, condusă de papalitate şi habsburgi, care doreau să înscrie definitiv Ţările Române în orbita propriilor interese; de asemenea, pentru Poarta Otomană crearea unui stat românesc unificat era un scut al imperiului lor la Dunăre şi Marea Neagră, iar considerentele geostrategice şi economice nu puteau fi ignorate, deoarece aceste sectoare constituiau cheia drumurilor comerciale ce porneau din Orient şi tăiau Europa Centrală şi Nordică, la care se adăuga rolul lor primordial în negoţul intercontinental terestru. Aşa se face că, în momentul atacării şi adjudecării Transilvaniei (octombrie-1599), în urma victoriei de la Şelimbăr, otomanii nu au invadat Ţara Românească, deşi lesne ar fi putut profita de oportunitatea ivită.
Dar, întrucât nu mi-am propus realizarea unei abordari exhaustive – ar fi aproape imposibil demersul în cauză – voi mai aduce în ecuaţie un element: Praga, devenită din 1583 capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam German, era informată încă din 1597 că domnitorul român urmăreşte unificarea Munteniei cu Transilvania şi Moldova. De pildă, într-un document din ianuarie 1598, Rudolf al II-lea, împăratul habsburgilor, era înştiinţat că Mihai Viteazul i-a luat sub ocrotire pe toţi cazacii şi bulgarii nemulţumiţi ,,de tirania turcilor”, cărora ,,le dă toate cele necesare”, întărind astfel relatarea unui anonim sas, ce preciza că domnul ar vrea să cuprindă ,,toate teritoriile, de la Marea Caspică, până la... Buda”. Totodată, în sud, spre Munţii Balcani, campania de şase săptămâni din 1598 a fost privită la acel moment ca fiind realizată ,,în speranţa de a lua în stăpânire această ţară până la munţi.” Pe aceeaşi coordonată, un agent englez la Poartă releva că balcanicii ,,i-au trimis 70 de mii de galbeni şi mulţi cai, alegându-l pe el, mai degrabă decât pe alţii, să le fie rege, ba chiar mare mulţime de oameni au fugit la el.” Dacă luăm în calcul că unul dintre fidelii săi aliaţi, Ştefan Răzvan, era nu numai domnitorul Moldovei, ci şi hatman al ţinutului dintre Nistru şi Nipru, iar teritoriul respectiv era locuit în majoritate de români liberi din Ţările Române – refugiaţi în acest spaţiu datorită pierderii drepturilor colective de obşte în faţa boierilor –, descoperim că ideea de unire la Mihai Viteazul a vizat nu doar Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, ci a inclus întreg spaţiul etnic românesc – reprezentat de ,,blocul dacic” – între Dunărea Mijlocie şi Nipru, Carpaţii Păduroşi şi Haemus Mons (Munţii Balcani), spaţiu ce coincide cu cel stăpânit de regele Burebista, ilustrul său predecesor.
Elementele invocate, la care, desigur, într-o logică a consistenţei, se pot adăuga altele, pot fi argumente temeinice pentru a elibera ziua de 9 August din marasmul cotidian şi a o introduce în zestrea conştiinţei românilor de pretutindeni, prin comemorarea eroului UNIRII, fapt ce – măcar o clipă – ne-ar oferi prilejul de a reflecta la destinul Neamului Românesc.
Să fie desuetă o asemenea abordare pentru tipul de societate în care fiinţăm?!...