Ţinutul Herţa – o realitate care urcă spre Patria Mamă

                 Întreaga lume plânge cu lacrimi diplomatice pe umărul sângerând al Ucrainei, înfierând tirania ţarului de la Kremlin. Smulgerea Crimeii, în discursul liderilor lumii civilizate, e de neconceput, o manifestare de imperialism de secol XIX, un gest incalificabil şi caduc pentru rigorile secolului XXI. Cred că, de când Federaţia Rusă a anexat peninsula Ecaterinei, nici somn nu mai au decidenţii occidentali...

            În corul lacrimogen ne-am instalat şi noi, românii, că de, ăsta-i trendul, şi, cum la imitat suntem imbatabili, ne justificăm vulnerabilităţile prin te miri ce acorduri internaţionale, pe care (doar noi!) le urmăm orbeşte...

            În ceea ce mă priveşte, de vreme ce, deocamdată cel puţin, refuz alinierea în corul cameleonic al aplaudacilor dinspre Apus ori Răsărit – măcar că (uneori) plătesc pentru acest lux – sunt surprins că nu vedem similitudini între dreptul istoric al Rusiei asupra Crimeii şi dreptul istoric al României asupra Ţinutului Herţa. De ce nu continui, adăugând şi Nordul Bucovinei, ştiind bine că şi această provincie a aparţinut de vatra străvechii Dacii?!? Cu tot regretul, dar în realitatea demografică din Nordul Bucovinei românii astăzi sunt minoritari, pe când în Ţinutul Herţa sunt majoritari, la fel cum, în Crimeea Ucrainei, până la anexarea din martie 2014, ruşii reprezentau populaţia dominantă! (Intenţionat am scos din ecuaţie Basarabia, căreia însă îi voi aloca un spaţiu distinct). 

            Aşadar, Rusia s-a folosit de democraţie pentru a-şi recupera un teritoriu despre care, într-un alt material, am făcut vorbire. De ce noi nici măcar nu îndrăznim să invocăm problema Ţinutului Herţa, ţinând cont că un referendum cu miza analoagă celei din Crimeea ar fi în favoarea revenirii zonei la Patria-Mamă România?! Să fie vorba de teama unor reacţii similare în lăuntrul României, un pretext pentru dobândirea autonomiei Ţinutului Secuiesc? Sau frica umilă faţă de rigorile Uniunii Europene şi ale celor din Alianţa Nord-Atlantică, care nu riscă fisurarea unei comode stabilităţi pentru nişte românaşi abandonaţi prin Pactul Stalin-Hitler?

 În treacăt fie zis, cu amărăciune constat că, în actualul context, locuitorii din Ţinutul Secuiesc, care îşi urmăresc deschis obiectivele de un sfert de secol, susţinuţi de o Ungarie demnă, mi se par mai oneşti decât noi, care abordăm problema raptului teritorial din iunie 1940 doar în zile cu greutate naţională, dar, la nivel de politică de stat, ne sperie gândul unor dezbateri coerente pe această temă, uzând în schimb de zeflemeaua de factură balcanică pentru a ne cosmetiza obedienţa imaginii.

Am aflat cu toţii că, în spatele referendumului din Crimeea, care a condus la anexarea peninsulei la Federaţia Rusă, au stat trupele ruseşti, fapt dezvăluit dezinvolt de însuşi preşedintele Vladimir Putin, care a adăugat că, în absenţa prezenţei militare cu mandat de la Moscova, demersul n-ar fi avut succes. Mai ştim că locuitorii din Ţinutul Herţa au certitudinea că nu se pot bizui pe vreun eventual sprijin militar din România, care să acţioneze cu discreţia şi fermitatea celor ruseşti din provincia de la Marea Neagră. 

În acest timp vedem că, în absenţa unui miracol, dezmembrarea Ucrainei e o chestiune a unui timp frământat de o agresivă rostogolire. Cum percepem momentul? Ca de obicei, adică stând pe margine şi isterizând lumea cu poveşti despre rezerviştii din ţară şi din Occident, în speranţa creării unor iluzorii batalioane de fier pe linia Prutului, că până la Nistru e cale lungă, iar complexul apei din Est ni s-a fixat în fibra interioară după numai trei ani de la îndemnul mareşalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941...

Să ne lipsească oamenii politici de calibru în momentele cheie ale fiinţării statale? N-ar fi întâia oară în Istorie când am ratat oportunităţi, nici n-am prea fost privilegiaţi de reconfigurarea balanţei puterii între giganţii lumii,  însă acum, dacă privim ecuaţia geopolitică regională, cred că, printr-o diplomaţie pragmatică şi fermă la nivel de stat, am avea şanse să recuperăm Ţinutul Herţa! Dar pentru aceasta e nevoie de lobby în ţară şi, mai ales, în marile capitale europene, după un model cu ceva corespondenţă în mişcarea unionistă de după Revoluţia de la 1848, adaptat însă noului context legislativ şi informaţional. Am părea cinici faţă de o Ucraină mutilată de colosul răsăritean? Nu, ne-am recupera un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată vecinului nordic şi ne-am dezlega astfel de prevederile falimentare ale tratatului de prietenie româno-ucrainean din 1997! Oricât aş fi de optimist, am convingerea însă că e o naivitate să sperăm în recuperarea naturală a Nordului Bucovinei. Deznaţionalizarea practicată în regiunea Cernăuţiului, deportările în masă ale cetăţenilor români şi popularea zonei cu persoane aparţinând altor etnii din imperiile care s-au succedat, cu precădere, începând cu 1775 – neignorând sincopa fericită din perioada 1918-1940 – au subţiat populaţia de acelaşi neam cu noi şi, deci, speranţa votului popular în problema unirii cu România iese din calcul. Rămâne, totuşi, Ţinutul Herţa! Cei 30 de mii de români, majoritari în 304 kilometri pătraţi de pământ cu sevă dacică, aşteaptă semne verticale de la graniţa sudică... Avem poate, în România, vreun plan cu ei?! Mi-e teamă că nu, dar în absenţa unei abordări geostrategice eficiente, întru recuperarea unor teritorii pierdute în vara lui 1940, vom diseca steril, ca şi până acum, discursul resemnat despre neam şi ţară!

O, dar furat de un naţionalism, care în România a devenit desuet, am uitat că astăzi miza decidenţilor politici din patria Mioriţei sunt alegerile europarlamentare din mai 2014... Eu continui pe o altă pistă, la pas, (tot) cu trăistuţa...  

1953 – 2013: 60 de ani de la moartea lui Stalin 
O viziune asupra dictatorului
Printre românii preocupaţi, întrucâtva, de destinul propriului popor încă n-am întâlnit pe cineva care să aibă o vorbă de bine despre Iosif Vissarionovici Stalin. Ce-i drept, în Ţară, pe dictatorul care a dominat o parte din rostirea secolului XX doar istoricii îl disecă, în lucrări cu un grup ţintă din ce în ce mai redus, la aceştia adăugându-se cei lezaţi de regimul stalinist, agenda prezentului lăsându-ne din ce în ce mai puţin ,,combustibil” pentru a stărui pe fila de memorie consumată de la căderea ţarismului şi până în anii de după Al Doilea Război Mondial. Totuşi, în Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ca de altfel în întreaga Românie de Est – smulsă din trupul Ţării în anul 1812, revenită la Patria Mamă în 1918 şi pierdută iarăşi în vara lui 1940 – numele liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin – pseudonimul lui Ioseb Djugaşvili – e asociat de către moştenitorii dacilor nu doar cu tragedia Neamului Românesc, generată de Pactul Ribbentrop-Molotov, ci şi cu o catastrofă personală, de care nu pot uita, darămite să se vindece... De fapt, aici se face diferenţa: noi, cei din Ţară, încadrăm în fibra rece a Istoriei această personalitate, pomenind despre ea în talk-show-uri (uneori) reuşite, pe când românii din provinciile enunţate se izbesc de umbra lui Stalin chiar şi după mai mult de jumătate de secol de la moartea sa. ,,Exagerezi!” mi-ar spune, poate, cititorul care cunoaşte mai puţin viaţa românilor nord-bucovineni sau basarabeni. ,,Timpul nivelează şi cicatrizează rănile trecutului!” Fireşte că, de cele mai multe ori, timpul estompează în noile generaţii intensitatea asimilării tragediei unui neam, oricât ar fi fost acesta de vitregit. De pildă, masacrul de la Fântâna Albă, din Duminica Paştelui anului 1941 – când un alai de mii de români din satele de pe Valea Siretului, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând steaguri albe şi însemne religioase, au căzut în plasa N.K.V.D-ului, serviciul secret sovietic, plătind cu viaţa pentru că au crezut în promisiunea de a li se permite trecerea graniţei, în România! – e o realitate cunoscută de toţi românii din Nordul Bucovinei, însă, deşi adesea este analizată în străvechea provincie valahă, nu mai are aceeaşi încărcătură emoţională ca odinioară. Traiul cotidian, dificultăţile de tot felul îi conectează la tensiunea prezentului şi pe fraţii noştri de ,,dincolo”, dar, spre deosebire de noi, cei din Ţară, care identificăm în decidenţii politici români sursa sistematicelor noaste înfrângeri şi a decadenţei, ce zilnic ne contaminează fiinţa naţională, fraţii din nord văd în Stalin obârşia tuturor neîmplinirilor personale. De ce? Pentru că, atunci când cele 1001 probleme de ordin social, politic sau administrativ le răvăşesc ori le îngreunează viaţa, românii din afara graniţelor Regatului de la 1918 cred că în România Mare n-ar fi avut parte de nefericirea şi suferinţa în cauză... Ironia e că şi în Ţară s-ar fi izbit, poate, de situaţii similare, însă cu siguranţă sentimentul apartenenţei la zestrea spirituală şi materială a Neamului Românesc le-ar fi crescut gradul de suportabilitate! Să mai adaug cine, când şi în ce context a sfâşiat România?!? ... În data de 5 martie 2013 se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), cel mai important lider din istoria Uniunii Sovietice, unul dintre dictatorii care, într-un top al personalităţilor macabre ale omenirii, şi-a dobândit un loc privilegiat de vreme ce, timp de câteva decenii, a înspăimântat sute de milioane de oameni, fiind totodată responsabil de exterminarea unui procent semnificativ dintre aceştia. (E greu de precizat un număr, fie şi aproximativ, al celor care şi-au pierdut viaţa din ordinul lui Stalin, sau graţie regimului său de represiune, instaurat în anii de după Revoluţia din Octombrie, desăvârşit în Marea Epurare din perioada 1936-1938 şi păstrat în forme paroxistice până la despărţirea dictatorului de cele lumeşti, în anul 1953.) Detaşându-ne de Istoria (relativ) recentă, trebuie să recunoaştem că parcursul liderului sovietic e, în esenţă, similar cu cel creat odinioară de Ivan cel Groaznic – primul ţar al Rusiei – ori de acela al lui Petru cel Mare sau Ecaterina a II-a a Rusiei. Toţi au dorit şi au dobândit grandoare şi slavă, fiind în permanenţă flămânzi de spaţiul de lângă graniţele imperiului pe care-l conduceau cu mână de fier. Iar dacă ţarul Evului Mediu îşi consuma timpul liber la vânătoare de cerbi ori de căprioare în catrinţă, vandalizând fără remuşcări convoaiele de negustori, pentru a se elibera apoi prin generalizarea terorii asupra supuşilor, dar şi în prelungite explozii bahice, Tătucul Popoarelor a desăvârşit arta complotului pentru a deţine, doar pentru sine, controlul puterii absolute în Uniunea Sovietică; asta nu l-a împiedicat, în tinereţe, să extorcheze bani de la bogaţii timpului, ca ,,taxă de protecţie” pentru bolşevici, aşa cum, la fel de senin, nu şi-a cenzurat până la finalul vieţii ,,dionisiacele” nevoi nocturne, vegheate cu credinţă de serviciul de securitate, replica fidelă a agresivilor opricinici ai lui Ivan al IV-lea al Rusiei... ...Aşadar, lumea dictatorilor, care au dominat lumea în diverse secvenţe ale Istoriei, nu s-a modificat prea mult, doar coordonatele emoţionale plasându-i sumbru ori strălucitor în mentalul colectiv. Posteritatea, mai ales după anul 1953, l-a încadrat pe Stalin în categoria criminalilor perfecţionaţi în tehnicile de ,,ucidere în masă”, dar i-a recunoscut şi meritele, mai ales în Marele Război pentru Apărarea Patriei şi în transformarea Uniunii Sovietice în a II-a superputere mondială. Fiecare evaluează diferit lumea în care fiinţează. Personal, în ultimii ani, îmi repugnă mai puţin oamenii precum Stalin, deoarece îi ,,cântăresc” atât în relaţie cu epoca lor istorică, cât şi prin prisma vremurilor de astăzi. Şi?... Dacă decidenţii actuali – de la nivelul unui patron de tricotaje, director de companie şi până la ,,înălţimea” unui ministru, preşedinte sau rege – ar avea pârghiile de putere de care a dispus Stalin, după anul 1922, evenimentele funeste prin care ar putea să treacă omenirea ar depăşi grozăviile trecutului! Pe ce mă bazez?!? Doar naivii şi cei refugiaţi în Patria Credinţei nu văd ori eludează această realitate în fiecare zi! Bine că, totuşi, democraţia – cu toate limitele şi stupizeniile ei – a lăsat balanţa puterii într-o permanentă mişcare...