Trăistuţă culturală în Nordul Bucovinei

În duminica Floriilor, mustind încă de vraja  lui Iisus, pe care tocmai mi-o revelase Mihail Bulgakov în ,,Maestrul şi Margareta”, mi-am îndreptat paşii spre Cernăuţi, oraşul sfânt al românilor din Ţăra pădurilor de fag, pentru a lua parte la o lansare de carte. De volumul în cauză – ,,Trăistuţă bucovineană cu amintiri basarabene” –, s-a făcut vinovat jurnalistul botoşănean Gabriel Balaşa,

care, într-o colecţie de reportaje cu o acoperire temporală de două decenii, a evocat secvenţe din existenţa românilor din Bucovina, Republica Moldova, Transnistria şi Valea Timocului.

Între cei patruzeci de participanţi am descoperit profesori, scriitori şi jurnalişti bucovineni, inclusiv de la Redacţia română a Radio Ucraina-Internaţional, care s-au înfruptat pentru câteva ceasuri cu un strop de spiritualitate românească, rotunjind astfel, în zi de sărbătoare creştină, un act cultural cristalizat în sediul Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuţi. Amfitrionii, Vasile Bâcu şi Nicolae Şapcă, liderii societăţii, au ţinut să sporească însemnătatea evenimentului prin includerea în programul zilei a expoziţiei de ouă încondeiate şi pictură pe lemn, sub genericul ,,Bucovină, te iubesc!”, a artistului plastic Vasîl Lîhovolea, din Cernăuţi.

Prezent la lansarea ,,Trăistuţei bucovinene...”, Ionel Ivan, Ministru-consilier la Consulatul României în Cernăuţi, a apreciat că, în ansamblul comunicării dintre România şi Ucraina, lansarea menţionatei cărţi în Nordul Bucovinei se înscrie în categoria actelor de ,,diplomaţie culturală”, o ,,monografie a relaţiilor dintre Basarabia, Bucovina şi restul României”, iar scriitorul Vasile Bâcu a văzut în această carte semnul consecvenţei faţă de cauza naţională şi un argument întru menţinerea caracterului viu al românismului în regiunile cu populaţie românească din afara Patriei-Mamă.

 La rândul său, Nicolae Şapcă, redactor-şef la ,,Monitorul de Hliboca”, a considerat că scrierea unei cărţi despre comunităţile de românii din afara graniţelor ţării şi lansarea sa în Cernăuţi este expresia faptului că relaţiile dintre românii din Ucraina şi cei din Ţară au cunoscut o dinamică pozitivă în ultimele decenii, fapt întărit şi de scriitorul şi publicistul Dumitru Covalciuc, care, între altele, a constatat faptul că volumul ,,Trăistuţă bucovineană cu amintiri basarabene” a adus un element de noutate în peisajul cultural românesc, tocmai prin bogăţia amănuntelor despre românii din afara graniţelor statului, surprinse ,,la cald” de autor; totodată, scriitorul cernăuţean a salutat faptul că autorul a relevat cu obiectivitate ceea ce a văzut în mod direct, evitând denaturarea sau înfrumuseţarea realităţii, practicată de unii jurnalişti din România, care vorbesc despre viaţa românilor din Ucraina, fără a fi păşit vreodată în Nordul Bucovinei ori în Transcarpatia.  

Într-o perioadă complicată pentru vecinul din nordul României, în care însăşi fiinţarea Ucrainei se dispută în jocuri democratice, susţinute de şenile de tanc, lansarea la Cernăuţi a volumului de reportaje din ,,Trăistuţă bucovineană...” este un mic triumf al toleranţei, al păcii şi armoniei, într-un spaţiu geografic apăsat de istorie, dar purtând în lăuntru frământările şi aspiraţiile unor oameni pe care jurnalistul Gabriel Balaşa îi simte înlănţuiţi de ,,noroi şi stele”.

... Şi pentru că nu se epuizase duminica Floriilor, iar centrul de presă ,,Euromedia Bucovina” a punctat, în imagini inspirate, filmul evenimentului de la Cernăuţi, nu pot să nu remarc promtitudinea de care (iarăşi) a dat dovadă profesorul Nicolae Haucă în transmiterea materialului foto şi video.         

Crimeea – dreptul istoric sau al forţei?

Fiecare naţiune, care îşi poartă povara istoriei în fibra interioară, îşi urmăreşte obiectivele cu o încrâncenare a cărei intensitate este determinată de mersul vremurilor şi, mai ales, de forţa prin care, ea însăşi, poate influenţa cursul acestora. Excepţia o constituie naţiunile tinere, fără rădăcini milenare, ce devorează senin prezentul, concentrându-se doar pe nevoia de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale indivizilor din lăuntrul graniţelor statale. În Europa  nu putem vorbi de naţiuni tinere, toate având o istorie de măcar un mileniu pe continentul omului alb, creatorul şi furnizorul eficient de civilizaţie şi dezastre, oferite cu altruism întregii lumi.

Vântul uscat de la Răsărit a adus pentru europeni, chiar de la începutul Anului Calului de Lemn, o pulbere fină de întrebări legate de şahul geopolitic dintre Vest şi Est, dintre Occident şi Federaţia Rusă. După fumigena din Kiev, miza, cum se ştie, a fost, într-o primă etapă, Crimeea, apoi (posibil) întreg destinul Ucrainei, despre a cărei istorie, fapt îmbucurător, mulţi dintre noi am învăţat câte ceva în ultimile luni.

Şi totuşi, cine are dreptate? Rusia, care, la limita dintre democraţie şi forţă, a anexat un teritoriu ucrainean, Crimeea, profitând de tulburările de la Kiev, sau Occidentul care a condamnat iniţiativa Kremlinului de a se amesteca în treburile lăuntrice ale unui stat suveran? Care drept are întâietate, cel dobândit de Ecaterina a II-a, în iulie 1774 – când, în urma Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, Imperiul Rus a obţinut de la Poarta Otomană protectoratul asupra Hanatului Crimeii, provincie pe care o va anexa oficial în 1783 – sau dreptul Ucrainei, moştenitoarea Crimeii în urma decretului lui Hruşciov din anul 1954, când peninsula a trecut de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană?!? Ar avea vreo importanţă faptul că decretul din ’54 nu modifica, în esenţă, configuraţia Uniunii Sovietice, fiind, în contextul respectiv, un aspect similar cu acela de a alipi, la noi în ţară, o comună la un judeţ vecin? (Să ne imaginăm că, de pildă, comuna Vârfu Câmpului ar intra în componenţa judeţului Suceava sau comuna Adâncata ar fi încorporată judeţului Botoşani; în afara unor orgolii locale mărunte s-ar inflama cineva la nivel naţional? Cu siguranţă nu, însă altfel am judeca lucrurile dacă un sat oarecare, de la graniţă, ar fi anexat de un stat vecin!)

Nu intru în corul celor care critică acţiunile orchestrate de ţarul de la Kremlin, însă, ţinând cont că mă detaşez de discursul antirusesc fără discernământ, mi-e imposibil să înţeleg de partea cui este dreptatea. Poate că şi ucrainenii au dreptatea lor, dacă ne gândim că, într-un fel, Hruşciov le-a oferit Crimeea ca recompensă pentru deportările, înfometarea şi prigoana sălbatică de care au avut parte în Era lui Stalin, fapt consemnat, între alţii, de însuşi scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn, în ,,Arhipelagul Gulag”.

Acum, din păcate, nu mai contează cine şi cum are dreptate! Crimeea a fost anexată (paşnic!), occidentalii fiind bătuţi diplomatic printr-un soi de aikido, unde ruşii s-au folosit perfect de energia democraţiei pentru a-i imobiliza. Prinşi în capcana întinsă de Vladimir Putin, occidentalii au asistat sideraţi la modificarea unor graniţe statale, rezumându-se, în esenţă, la nişte proteste sterile, avertizări şi ameninţări voalate, care pentru ursul răsăritean e mai puţin decât o fulguială rătăcită pe o pajişte de început de aprilie, în Kamceatka.

Cu un secol şi jumătate în urmă, în Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, Occidentul a dat dovadă de virilitate în relaţie cu Rusia. Planurile expansioniste ale colosului răsăritean –  perseverent urmărite prin veacuri încă de la cnezul Ivan al III-lea, primul suveran al întregii Rusii – au fost astfel zădărnicite pentru o perioadă de coaliţia fermă a unor puteri occidentale. Astăzi datele problemei s-au schimbat: dacă Statele Unite ale Americii, portdrapelul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, nu doresc să intervină decisiv pentru a echilibra balanţa geopolitică europeană nimeni nu se poate măsura cu Federaţia Rusă! Iar S.U.A. şi-au concentrat energiile în ultimile decenii în atâtea puncte de pe glob – care au presupus exorbitante costuri materiale şi umane – încât astăzi au nevoie parcă mai mult decât oricând de refacere internă. În plus, supremaţia economică americană, baza impresionantei lor dezvoltări militare, este disputată de gigantul din Asia de Est, care nu dă semne că şi-ar domoli creşterea economică, iar presiunea constantă din Pacific, inclusiv în problema Taiwanului, complică geopolitica mondială, determinând administraţia de la Washington să acţioneze cu un plus de prudenţă, având în vedere şi succesul îndoielnic al acţiunilor militare din Orientul Mijlociu.

Cine va opri Rusia în dorinţa ei de a egala grandoarea U.R.S.S-ului de după Al Doilea Război Mondial? Va fi capabil Occidentul să-şi sincronizeze eforturile pentru anihilarea ofensivei din Răsărit? Cât poate plusa Putin pe masa îngustă a poker-ului mondial? În ce măsură este dependentă Europa de exporturile de materii prime din Federaţia Rusă? E capabilă Ucraina să se opună unei divizări? Fascinaţia Crimeii faţă de noua realitate geopolitică va contamina şi alte spaţii ex-sovietice? A cui este, de fapt, Transnistria? Dar Republica Moldova, se va salva ori va fi înghiţită ca în urmă cu două secole? Ce rol ar putea juca România în noul context regional? Cât ne vor costa declaraţiile ostile la adresa puterii răsăritene, în condiţiile în care Occidentul şi-a nuanţat uşor poziţia faţă de acţiunile Moscovei?

Aşadar, sunt câteva întrebări care, pe noi, românii, ne preocupă într-o oarecare măsură şi cărora, în articole viitoare, voi încerca să le găsesc un sens şi dincolo de acţiunile concrete ale actorilor zilei.  

P.S. Materialul de mai sus, elaborat de mai bine de o săptămână, îşi cere mai repede decât credeam tributul cuvintelor, de vreme ce istoria, zilnic, sapă necruţător în temelia statului ucrainean.

     

Scama unui dinte din Ţara Suinelor

În momentele crâncene ale istoriei personale, întru supravieţuire,  fiinţa umană poate coborî  sub ultima treaptă a civilizaţiei. Atingerea pragului ultim al degradării ne-a aureolat viaţa măcar o dată, dar, dintr-o nevoie organică de protejare a sinelui, refulăm realitatea care, sumbru, ne-a pângărit.

,,Eseu despre orbire”, roman al scriitorului lusitan José Saramago, m-a proiectat în  coşmarul cazon, pe care am avut privilegiul să-l mistui cu mai bine de două decenii în urmă. Prins  inexorabil în arcanul cătăniei – unde timpul se dilata, invadându-mi brutal până şi memoria consumată anterior sechestrării – aveam convingerea că am naufragiat în ,,Ferma Animalelor” lui Orwell, unde suinele, vrednici decidenţi, erau întruchiparea nobleţii.

Manifestarea spiritului aristocrat al decidenţilor ,,fermei” cazone, din inima unui Cluj la început de ,,democraţie”, îmi creează astăzi o nostalgie similară cu cea revelată de ,,Amintirile” lui Creangă. Vai, când mă gândesc la pumnii care-mi mângâiau plexul solar, obosit după balastul fetid, ingerat de organul dindărătul lui, la bocancii decidenţilor care, uneori, în zilele de ianuarie, îmi ,,masau” vineţiu fiece părticică din corp, pe zăpada din faţa Zidului vegheat de santinele, la nopţile de februarie, când, din nevoia de călire întru viitoarele bătălii, atârnam de un prun, pe vârfuri, cu o cătuşă strecurată părinteşte pe încheitura mâinii drepte, până la raportul de dimineaţă, mai că-,,mi saltă (şi acum) inima de bucurie”.

O, şi ce suine încântătoare ne ,,instruiau” pentru a fi de ,,strajă patriei”! Unele, mai ales cele de la vârf – care astăzi sporesc democraţia în Irak şi Afganistan – erau focalizate pe ideea că bastonul e argumentul central în educarea maselor; cum însă în ostăşie fapta este garanţia succesului, nu m-a mirat de fel când suina principală, într-o misiune oarecare, şi-a ,,odihnit” bastonul pe spinarea unui tractorist, aşa, dintr-un spirit de fraternizare, la modă odată cu aşa-zisa Revoluţie. Altele, tot cu stele pe umerii vestonului, agăţate durabil în securea familiei, îşi tot băteau capul cu probleme de matematică de ciclu primar. Fiind însă parte integrantă din scutul patriei, fără de care însăşi naţiunea s-ar fi prăbuşit într-o gaură neagră, nu beneficiau de timp pentru descifrarea temei pentru acasă, aşa că mă învredniceau pe mine, umil soldăţoi, să tranşez aritmetica elementară destinată ţâncilor nedeprinşi cu grohăitul cazarmei...

Aceleeaşi raţiuni i s-au circumscris şi scrisorile pentru studentele de la ,,Cuza”. Pentru că (iarăşi) nu dispuneau de ,,timp”, unii dintre proaspeţii absolvenţii de academie militară – suine debordând de vitalitate aristocrată! – îmi încredinţau amănuntele amantlâcurilor cu studentele universităţii ieşene, pentru ca, prin cuvântul scris de o mână mai ,,liberă”, să cristalizeze relaţiile şi dintr-o altă perspectivă. Suinele aristocrate transcriau, aşadar, gândurile pe care le creionam, apoi textul aluneca sincer spre ,,Complexul Maiorescu”...

...Şi pumnii curgeau, se deschideau în palme care cuprindeau obrajii, urechile, iar sângele ţâşnea nedumerit din timpane, pentru o trainică întâlnire cu materia din afară...

Senine, suinele creşteau surâzând. Transformat într-un rânjet, surâsul lor îmi suplini, în scama amintirilor, absenţa unui ,,dinte” din faţă. Totuşi, în camuflaj, cu arma la braţ, în teatrele de război ale lumii secolului XXI, l-am identificat propagând pacea...

1953 – 2013: 60 de ani de la moartea lui Stalin 
O viziune asupra dictatorului
Printre românii preocupaţi, întrucâtva, de destinul propriului popor încă n-am întâlnit pe cineva care să aibă o vorbă de bine despre Iosif Vissarionovici Stalin. Ce-i drept, în Ţară, pe dictatorul care a dominat o parte din rostirea secolului XX doar istoricii îl disecă, în lucrări cu un grup ţintă din ce în ce mai redus, la aceştia adăugându-se cei lezaţi de regimul stalinist, agenda prezentului lăsându-ne din ce în ce mai puţin ,,combustibil” pentru a stărui pe fila de memorie consumată de la căderea ţarismului şi până în anii de după Al Doilea Război Mondial. Totuşi, în Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ca de altfel în întreaga Românie de Est – smulsă din trupul Ţării în anul 1812, revenită la Patria Mamă în 1918 şi pierdută iarăşi în vara lui 1940 – numele liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin – pseudonimul lui Ioseb Djugaşvili – e asociat de către moştenitorii dacilor nu doar cu tragedia Neamului Românesc, generată de Pactul Ribbentrop-Molotov, ci şi cu o catastrofă personală, de care nu pot uita, darămite să se vindece... De fapt, aici se face diferenţa: noi, cei din Ţară, încadrăm în fibra rece a Istoriei această personalitate, pomenind despre ea în talk-show-uri (uneori) reuşite, pe când românii din provinciile enunţate se izbesc de umbra lui Stalin chiar şi după mai mult de jumătate de secol de la moartea sa. ,,Exagerezi!” mi-ar spune, poate, cititorul care cunoaşte mai puţin viaţa românilor nord-bucovineni sau basarabeni. ,,Timpul nivelează şi cicatrizează rănile trecutului!” Fireşte că, de cele mai multe ori, timpul estompează în noile generaţii intensitatea asimilării tragediei unui neam, oricât ar fi fost acesta de vitregit. De pildă, masacrul de la Fântâna Albă, din Duminica Paştelui anului 1941 – când un alai de mii de români din satele de pe Valea Siretului, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând steaguri albe şi însemne religioase, au căzut în plasa N.K.V.D-ului, serviciul secret sovietic, plătind cu viaţa pentru că au crezut în promisiunea de a li se permite trecerea graniţei, în România! – e o realitate cunoscută de toţi românii din Nordul Bucovinei, însă, deşi adesea este analizată în străvechea provincie valahă, nu mai are aceeaşi încărcătură emoţională ca odinioară. Traiul cotidian, dificultăţile de tot felul îi conectează la tensiunea prezentului şi pe fraţii noştri de ,,dincolo”, dar, spre deosebire de noi, cei din Ţară, care identificăm în decidenţii politici români sursa sistematicelor noaste înfrângeri şi a decadenţei, ce zilnic ne contaminează fiinţa naţională, fraţii din nord văd în Stalin obârşia tuturor neîmplinirilor personale. De ce? Pentru că, atunci când cele 1001 probleme de ordin social, politic sau administrativ le răvăşesc ori le îngreunează viaţa, românii din afara graniţelor Regatului de la 1918 cred că în România Mare n-ar fi avut parte de nefericirea şi suferinţa în cauză... Ironia e că şi în Ţară s-ar fi izbit, poate, de situaţii similare, însă cu siguranţă sentimentul apartenenţei la zestrea spirituală şi materială a Neamului Românesc le-ar fi crescut gradul de suportabilitate! Să mai adaug cine, când şi în ce context a sfâşiat România?!? ... În data de 5 martie 2013 se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), cel mai important lider din istoria Uniunii Sovietice, unul dintre dictatorii care, într-un top al personalităţilor macabre ale omenirii, şi-a dobândit un loc privilegiat de vreme ce, timp de câteva decenii, a înspăimântat sute de milioane de oameni, fiind totodată responsabil de exterminarea unui procent semnificativ dintre aceştia. (E greu de precizat un număr, fie şi aproximativ, al celor care şi-au pierdut viaţa din ordinul lui Stalin, sau graţie regimului său de represiune, instaurat în anii de după Revoluţia din Octombrie, desăvârşit în Marea Epurare din perioada 1936-1938 şi păstrat în forme paroxistice până la despărţirea dictatorului de cele lumeşti, în anul 1953.) Detaşându-ne de Istoria (relativ) recentă, trebuie să recunoaştem că parcursul liderului sovietic e, în esenţă, similar cu cel creat odinioară de Ivan cel Groaznic – primul ţar al Rusiei – ori de acela al lui Petru cel Mare sau Ecaterina a II-a a Rusiei. Toţi au dorit şi au dobândit grandoare şi slavă, fiind în permanenţă flămânzi de spaţiul de lângă graniţele imperiului pe care-l conduceau cu mână de fier. Iar dacă ţarul Evului Mediu îşi consuma timpul liber la vânătoare de cerbi ori de căprioare în catrinţă, vandalizând fără remuşcări convoaiele de negustori, pentru a se elibera apoi prin generalizarea terorii asupra supuşilor, dar şi în prelungite explozii bahice, Tătucul Popoarelor a desăvârşit arta complotului pentru a deţine, doar pentru sine, controlul puterii absolute în Uniunea Sovietică; asta nu l-a împiedicat, în tinereţe, să extorcheze bani de la bogaţii timpului, ca ,,taxă de protecţie” pentru bolşevici, aşa cum, la fel de senin, nu şi-a cenzurat până la finalul vieţii ,,dionisiacele” nevoi nocturne, vegheate cu credinţă de serviciul de securitate, replica fidelă a agresivilor opricinici ai lui Ivan al IV-lea al Rusiei... ...Aşadar, lumea dictatorilor, care au dominat lumea în diverse secvenţe ale Istoriei, nu s-a modificat prea mult, doar coordonatele emoţionale plasându-i sumbru ori strălucitor în mentalul colectiv. Posteritatea, mai ales după anul 1953, l-a încadrat pe Stalin în categoria criminalilor perfecţionaţi în tehnicile de ,,ucidere în masă”, dar i-a recunoscut şi meritele, mai ales în Marele Război pentru Apărarea Patriei şi în transformarea Uniunii Sovietice în a II-a superputere mondială. Fiecare evaluează diferit lumea în care fiinţează. Personal, în ultimii ani, îmi repugnă mai puţin oamenii precum Stalin, deoarece îi ,,cântăresc” atât în relaţie cu epoca lor istorică, cât şi prin prisma vremurilor de astăzi. Şi?... Dacă decidenţii actuali – de la nivelul unui patron de tricotaje, director de companie şi până la ,,înălţimea” unui ministru, preşedinte sau rege – ar avea pârghiile de putere de care a dispus Stalin, după anul 1922, evenimentele funeste prin care ar putea să treacă omenirea ar depăşi grozăviile trecutului! Pe ce mă bazez?!? Doar naivii şi cei refugiaţi în Patria Credinţei nu văd ori eludează această realitate în fiecare zi! Bine că, totuşi, democraţia – cu toate limitele şi stupizeniile ei – a lăsat balanţa puterii într-o permanentă mişcare...

Parcurs de damă

Iarna îşi ţese aspru covorul, conferindu-mi un sentiment de protecţie, atunci când trosnetul surd al lemnelor arzânde mă îmbie să parcurg acea ,,doză” de literatură, care-mi sporeşte mulţumirea interioară. Acum, în anotimpul alb, mai mult decât în restul anului, simt nevoia să mă cufund în marea literatură rusă, citind sau recitind scriitorii care au marcat cultura universală. Nu ştiu dacă opţiunea are o corespondenţă secretă cu senzaţia de veşnicie pe care – adâncindu-mă în creaţia lui Gogol, Turgheniev sau Tolstoi – mi-a creat-o iarna rusească sau poate că, lărgind perspectiva, farmecul straniu, pe care-l încerc când crivăţului siberian îmi biciuieşte faţa, mă îndreaptă spre operele scriitorilor de la răsărit. La sfârşit de an 2012 m-am înfruptat, astfel, din ,,Însemnări din subterană”, creaţie a inegalabilului Feodor Mihailovici Dostoievski. Personajul central din nuvela ,,Subterana”, însuşi autorul, care, dedublându-se, se introspectează, m-a obligat dintru început să mă gândesc la propria-mi vârstă, atunci când, cu o ironie strecurată printre cuvinte, îşi făcea bilanţul celor 40 de ani pe care i-a trăit, în urma lor aşternându-se ,,bătrâneţea cea mai adâncă.” Cum, în ceea ce mă priveşte, am topit puţin şi din deceniul care mă trece spre jumătatea secolului, exclam, uşor amuzat, precum autorul: ,,Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral!”, iar la întrebarea: ,,cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani?”, răspunsul intră în zona umorului sec – ,,Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc” –, care justifică de ce ,,minciuna e unicul ascendent al umanităţii asupra celorlalte vietăţi”, deoarece ,,prin ea se ajunge la adevăr.” La rându-mi, prins în ,,subterana” ce mă bântuie, m-am răsucit încet în ,,Însemnări...” pentru a reuşi să privesc iarna ,,pornind de la lapoviţă”, şi, profitând de ascendentul invocat de Dostoievski, am coborât în biografia prozatorului rus pentru a descoperi, din cele consemnate de cronici, care i-au fost relaţiile cu prezenţele feminine ce i-au pigmentat existenţa. Pretextul fiind un personaj din nuvela ,,Pornind de la lapoviţă”, Liza – apariţie fulgurantă, complexă, misteriosă precum toate eroinele romanelor dostoievskiene –, am sperat că, sondând în acest teren, voi face câţiva paşi întru cunoaşterea universului feminin. Pentru propria-mi ,,înţelegere” nu prima sa iubire, Panaeva, e esenţială, deşi, ţinând cont că pasiunea s-a petrecut târziu, când scriitorul avea 34 de ani, neconsumându-se în plan concret, subiectul în cauză ar putea fi o temă de studiu pentru cei care ar dori să identifice în ce măsură acel episod i-a marcat prozatorului creaţia ulterioară. Pentru căutările mele mi s-a părut importantă ultima sa relaţie consistentă, cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa soţie. Cu toate că, între ei, era o diferenţă de 25 de ani – căsătoria petrecându-se în 1866, când Dostoievski avea 45 de ani – se spune că între cei doi ar fi existat iubire, măcar că scriitorul era bântuit, pe lângă epilepsia ,,dobândită” pe vremuri, în faţa plutonului de execuţie, şi de o gelozie de care nu s-a vindecat până la finalul vieţii. ... Explorarea mea a continuat şi – scrutând prezentul unde firescul e, în caz fericit, doar motiv de ironie! – uşor, pornind de la nevoia de cunoaştere a jumătăţii prin care ne împlinim menirea pe Pământ, m-am întrebat simplu: ce parcurs poate să străbată o damă pe tabla de şah a vieţii? În ce desfăşurare de forţe se înscrie ea în limita decenţei şi, în ceea ce o priveşte, de unde începe trivialul? Cât compromis este dispusă o tânără femeie să înfulece pentru o pâine mai bună? Fireşte că nu relaţia Annei Grigorievna Snitkina cu Feodor Mihailovici Dostoievski m-a ,,obligat” la astfel de interogaţii, cu toate că – urmărind evoluţia cuplurilor cu mari diferenţe de vârstă între parteneri, într-un secol şi jumătate – înţeleg (oarecum) pragmatismul feminin, ci mulţimea de domnişoare care se lasă ori sunt vânate de vârstnici bărbaţi celebri, suferinzi (obligatoriu!) de obezitate financiară... Voluptoase şi suave, domniţele cad în mrejele zimbrului, îi înseninează zilele şi-i răsfaţă nopţile cu hrana zeilor. Cunoaştem toţi o sumedenie de exemple de acest tip, de la diverşi oameni de succes din sport, la cei din showbiz ori politică, devenind o modă ca un bărbat ieşit din maturitate să-şi împlinească destinul lângă o fragedă prezenţă feminină. Se miră cei din jur? Vuieşte presa? Ei, şi? Lasă-i să vorbească, ,,gura lumii...” E, până la urmă, un compromis benefic, fiindcă zimbrul trăieşte cu iluzia că se poate hrăni din tinereţea amazoanei, iar aceasta, după ce s-a eliberat de seducţia grandorii din aura coroanei lui, are două opţiuni: fie pleacă, ferecându-şi (poate) în lăuntrul fiinţei experienţa trăită, fie rămâne să numere anii până la dezlegarea de povară... Altă variantă, din punctul meu de vedere, nu există! Sunt poveşti atunci când invocăm, searbăd, argumente de genul: ,,prietenia, respectul şi admiraţia pot uni rotund cuplurile cu diferenţă de vârstă de vreo jumătate de secol!” Nu exclud o idilă efemeră, în ciuda unei discrepanţe naturale, mai ales dacă în aer pluteşte mireasmă de trezorerie, dar nu văd posibilă consolidarea idilei şi rezistenţa ei în timp. De ce? Pentru că biologicul urlă în partenerul tânăr şi-şi cere, precum felinele debordând de vigoare şi energie, dreptul la viaţă şi la împlinirea fizică prin însăşi viaţa. (Vorbesc de oamenii normali, obişnuiţi, organisme vii care, în nisipul clepsidrei dintre naştere şi moarte, trăiesc toate treptele devenirii, unde dragostea carnală devine liantul care săvârşeşte şi desăvârşeşte viaţa pe Pământ, nu de fiinţe iluminate de duhul sfinţeniei. Am întâlnit şi astfel de fiinţe, la mănăstiri, dar, fără îndoială, dincolo de spaţiul monahal astfel de prezenţe nu sunt expuse la pachet...)

Aşadar, aşteptarea dezlegării de povara celui care, după fiece zi, îşi poartă regresia mai greu, e cât se poate de naturală, măcar că o astfel de damă n-ar dansa de bucurie în drumul spre ţintirim sau crematoriu, conducându-şi ,,jumătatea”... Nu ştiu dacă ar fi inundată de vreo bucurie tainică, dar mi-e greu să cred că, după momentul marii despărţiri, n-ar fi interesată de componenta materială care a rezultat, ca preţ pentru anii în care şi-a jertfit tinereţea... Astfel privind lucrurile, mă întreb dacă e mai bine pentru o tânără, pe care Creatorul a înzestrat-o cu argumente fizice, să accepte comoditatea unei vieţi de întreţinută de lux, cu toată zgura unui simulacru de iubire, sau să-şi ia viaţa în piept, să înveţe să fie independentă?... Renunţ şi la piatra pe care, pentru orice eventualitate, mi-am strecurat-o în buzunar, întrucât viaţa e imprevizibilă şi, în absenţa şcolii, alternativa se regăseşte (mai mereu) în anii ,,egali” de pe plantaţiile de căpşuni sau din livezile de măslini...

Flămând de libertate

Dintr-un soi de reminiscenţă a experienţelor romanţioase consumate odinioară în templul Iaşilor, în chiar ziua când am împlinit un sfert de secol, am primit un roman fascinant – ,,Huliganii” lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor, marele scriitor român – prin creaţii precum ,,Romanul adolescentului miop”, ,,Noaptea de sânzâiene”, ,,Maytrei”, ,,Izabel şi apele diavolului” – îmi fusese prieten fidel încă din adolescenţă, însă până la 25 de ani n-am ştiut de existenţa ,,huliganilor”. I-am trăit însă din plin o dată cu anii de liceu şi, pentru că de farmecul ţigăncilor nu m-am vindecat nici acum, în noiembrie ’96, când mi-am devorat ,,darul”, mi-am pus întrebarea, pe care de altfel am scrijelit-o cu un creion pe o filă a cărţii: ,,oare la 25 de ani mai există în sângele meu foamea de libertate absolută?” Anii au trecut, însă la fiecare noiembrie 14, întrebarea mi-a revenit obsesiv. N-am aşteptat resemnat precum David Dragu vârsta de 40 de ani, dar nu din cauză că aş fi avut o viziune diferită faţă de acest personaj, ,,entuziasmat” că are ,,leafă la stat”, ci pentru că în sângele meu pulsa încă, fără frâu, un spirit similar cu cel al lui Petru Anicet sau Alexandru... N-am aşteptat acel 40, dar el s-a rostogolit, însă nu oricum, ci purtând în sine forţa brută a unui sistem ce şi-a propus o execuţie. Fireşte, actul în cauză nu împrumuta tehnicile Inchiziţiei, ci zâmbetul subţire al proaspetei noastre democraţii, care ştie să-şi cravaşeze altfel supuşii. Am rezistat, totuşi, acelui val şi, meditând la spectacolul pe care, în urmă cu un an, la 40 de ani, mi l-au servit decidenţii din sistemul social în care activez, am scris articolul ,,Vânătoarea truditorilor din Educaţie”. Nu i-am condamnat atunci pe respectivii, n-o fac nici acum! Erau simple unelte ale unui sistem care, la acel moment, reprezenta Puterea! De aceea, poate, e important că în vârful piramidelor sociale să fie oameni echilibraţi, care să accepte în fapt diversitatea opiniilor, nu doar pe ,,sticlă”. De ce scriu aceste rânduri? Subconştientul mi-a făcut cadou o noapte albă chiar la împlinirea vârstei de 41 de ani. Ca să vezi!... Probabil s-a revoltat spiritul neprihănit al dimineţii Iaşilor anului 1971, noiembrie 14... O, dar ce-am făcut?! Dacă aud cei cu testarea psihologică de insomnii, să vezi atunci treabă... La anul au un argument serios pentru o nouă vânătoare!... Până atunci însă înfulec cât pot din LIBERTATEA mea! Poate şi cei care citesc aceste rânduri mă vor urma!

Basarabia – 200 de ani de la marea hemoragie La 200 de ani de la smulgerea Basarabiei din trupul Moldovei şi anexarea sa la Imperiul Ţarist îmi revine, obsesiv, întrebarea: pe agenda priorităţilor naţiunii române, unde se poziţionează interesul pentru soarta semenilor noştri din ţinuturile devorate de hulpavele puteri vecine? Uzând de multiplele posibilităţi de comunicare interumană, am luat pulsul opiniei publice actuale – sondând subiectul pierderi teritoriale româneşti şi nevoia de a le recupera – în compania unor oameni aparţinând diverselor paliere ale societăţii. Fireşte, nu voi revela răspunsurile, ci doar concluzia care s-a desprins: omul contemporan din lăuntrul României (şi nu numai) e axat îndeobşte pe prezent – locul de muncă, o afacere, familia, identificarea unor mijloace pentru eliminarea stresului, sporirea calităţii vieţii etc. –, în timp ce preocuparea pentru trecut, pentru istoria neamului românesc, rămâne să se consume în templele unor iniţiaţi, care, uneori, livrează contemporanilor o serie de cărţi, studiate doar pentru elaborarea unor lucrări de unde răsare, biruitor, un nou doctor... Împinşi fără voie în năvodul globalizării, părem ridicoli dacă, de pildă, ne-am focaliza gândul pe modul în care colosul rus şi-a croit drumul spre răsărit, punând bazele anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru, când stăpânirea în cauză era departe de spaţiul ce avea să-i cadă în gheare la 1812. Însăşi domnitorul Dimitrie Cantemir, dintr-o naivitate greu de înţeles ţinând cont de condiţia sa de cărturar, a legitimat pretenţiile ruşilor în Moldova, căzând în plasa lui Petru cel Mare – care susţinea eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană –, prin faptul că, în 1711, a încheiat cu ţarul rus o alianţă antiotomană, în care, după ce se menţionează că ,,Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru (...) după vechea hotărnicie moldovenească”, se precizează (în treacăt!) că ,,în caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” Astfel, cneazul moldovenesc îşi plasa ţara sub protecţia ţaristă, generatoare de dependenţă, iar mai târziu, între 1772-1774, Ecaterina a II-a, în numele unui panslavism care digera cu acelaşi nesaţ şi entităţi cu alt tip de rădăcini, a fost la un pas de a transforma principatele române în provincii ruseşti, pentru ca odată cu începutul secolului al XIX-lea, pe fondul sporirii influenţei ruseşti în Europa, foamea de pământ românesc să capete accente tragice pentru poporul român. În acest context, se cuvine să precizez că, după ce în anul 1805 Moldova şi Valahia sunt oferite de Napoleon Bonaparte Imperiului Austriac, ,,în deplină suveranitate”, acelaşi împărat francez, în culmea gloriei, prin Tratatul din 1808, de la Erfurt, încuviinţează anexarea Moldovei şi a Valahiei la Imperiul Ţarist... Cum însă turcii s-au opus, ruşii şi-au reluat ofensiva începută împotriva otomanilor în anul 1806 şi, după o serie de înfrângeri succesive, Turcia se recunoaşte învinsă de către ruşii conduşi de Kutuzov, solicitând pacea în 1811. Nu voi intra în detaliile momentului istoric, pentru care s-au topit deja mii de pagini, dar pentru schiţarea unui portret al subiectului evocat, ţin să reliefez că, în contextul degradării relaţiilor francezo-ruse, determinate de pregătirile invaziei napoleoniene în Rusia, diplomaţia franceză a solicitat turcilor să nu cedeze pretenţiilor ruseşti de a alipi Moldova şi Valahia Imperiului Rus şi de a fixa pe linia Dunării graniţa între cele două imperii. Cum însă tratativele de pace s-au desfăşurat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc, aviditatea de spaţiu a gigantului răsăritean, capabil să-şi urmărească prada secole întregi, şi-a revelat măsura nu doar în ospeţe pantagruelice, ci şi în coruperea dregătorilor turci, sensibili la vederea metalului galben, care schimbă şi astăzi cursul istoriei... Urmarea o cunoaştem cu toţii: deşi încălca normele de drept ale timpului, la 28 mai 1812, Poarta Otomană a cedat Imperiului Rus teritoriul din stânga Prutului, până la Nistru, cu toate resursele naturale şi umane din vremea respectivă, legitimând o fraudă ale cărei consecinţe – exceptând perioada 1918-1940 – se resimt şi astăzi în osatura poporului român! ...Poate n-aş fi scris despre faptul istoric de la 1812. Înlănţuit de tumultul unor vremuri elucubrante, nu mi-e uşor să păstrez vie condiţia de român. Ştiu însă că dacă ne-am resemna cu toţii în faţa modelului de societate actual, înseamnă că, în mod conştient, sugrumăm accesul la memorie, ignorând totodată sacrificiul sutelor de mii de români, care s-au jertfit pentru Basarabia şi pentru celelalte teritorii româneşti smulse de marile puteri într-un moment sau altul din istorie. Dar mai e ceva care m-a determinat să îngădui asupra acestui subiect: mergând de câteva ori în Republica Moldova şi interacţionând cu personalităţi ale elitei de peste Prut, am remarcat antagonismul care paralizează orice demers întru realizarea unirii cu România. De ce? Nu eu sunt în măsură să răspund, ci doar să constat că dacă la Chişinău ideea de unire generează spaima pierderii privilegiilor, la Bucureşti există doar ipocrizia calculului electoral, care, cel puţin deocamdată, exclude găsirea argumentelor convergente drumului comun... Şi totuşi, dacă în dreapta, dar şi în stânga Prutului vom fi mai mulţi cei care vom crede în visul unităţii naţionale, poate vom imprima decidenţilor politici de la Bucureşti şi Chişinău nevoia descifrării altor calcule... şi, poate, mai puţine temeri se vor identifica, nu-i aşa?!...