1953 – 2013: 60 de ani de la moartea lui Stalin 
O viziune asupra dictatorului
Printre românii preocupaţi, întrucâtva, de destinul propriului popor încă n-am întâlnit pe cineva care să aibă o vorbă de bine despre Iosif Vissarionovici Stalin. Ce-i drept, în Ţară, pe dictatorul care a dominat o parte din rostirea secolului XX doar istoricii îl disecă, în lucrări cu un grup ţintă din ce în ce mai redus, la aceştia adăugându-se cei lezaţi de regimul stalinist, agenda prezentului lăsându-ne din ce în ce mai puţin ,,combustibil” pentru a stărui pe fila de memorie consumată de la căderea ţarismului şi până în anii de după Al Doilea Război Mondial. Totuşi, în Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ca de altfel în întreaga Românie de Est – smulsă din trupul Ţării în anul 1812, revenită la Patria Mamă în 1918 şi pierdută iarăşi în vara lui 1940 – numele liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin – pseudonimul lui Ioseb Djugaşvili – e asociat de către moştenitorii dacilor nu doar cu tragedia Neamului Românesc, generată de Pactul Ribbentrop-Molotov, ci şi cu o catastrofă personală, de care nu pot uita, darămite să se vindece... De fapt, aici se face diferenţa: noi, cei din Ţară, încadrăm în fibra rece a Istoriei această personalitate, pomenind despre ea în talk-show-uri (uneori) reuşite, pe când românii din provinciile enunţate se izbesc de umbra lui Stalin chiar şi după mai mult de jumătate de secol de la moartea sa. ,,Exagerezi!” mi-ar spune, poate, cititorul care cunoaşte mai puţin viaţa românilor nord-bucovineni sau basarabeni. ,,Timpul nivelează şi cicatrizează rănile trecutului!” Fireşte că, de cele mai multe ori, timpul estompează în noile generaţii intensitatea asimilării tragediei unui neam, oricât ar fi fost acesta de vitregit. De pildă, masacrul de la Fântâna Albă, din Duminica Paştelui anului 1941 – când un alai de mii de români din satele de pe Valea Siretului, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând steaguri albe şi însemne religioase, au căzut în plasa N.K.V.D-ului, serviciul secret sovietic, plătind cu viaţa pentru că au crezut în promisiunea de a li se permite trecerea graniţei, în România! – e o realitate cunoscută de toţi românii din Nordul Bucovinei, însă, deşi adesea este analizată în străvechea provincie valahă, nu mai are aceeaşi încărcătură emoţională ca odinioară. Traiul cotidian, dificultăţile de tot felul îi conectează la tensiunea prezentului şi pe fraţii noştri de ,,dincolo”, dar, spre deosebire de noi, cei din Ţară, care identificăm în decidenţii politici români sursa sistematicelor noaste înfrângeri şi a decadenţei, ce zilnic ne contaminează fiinţa naţională, fraţii din nord văd în Stalin obârşia tuturor neîmplinirilor personale. De ce? Pentru că, atunci când cele 1001 probleme de ordin social, politic sau administrativ le răvăşesc ori le îngreunează viaţa, românii din afara graniţelor Regatului de la 1918 cred că în România Mare n-ar fi avut parte de nefericirea şi suferinţa în cauză... Ironia e că şi în Ţară s-ar fi izbit, poate, de situaţii similare, însă cu siguranţă sentimentul apartenenţei la zestrea spirituală şi materială a Neamului Românesc le-ar fi crescut gradul de suportabilitate! Să mai adaug cine, când şi în ce context a sfâşiat România?!? ... În data de 5 martie 2013 se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), cel mai important lider din istoria Uniunii Sovietice, unul dintre dictatorii care, într-un top al personalităţilor macabre ale omenirii, şi-a dobândit un loc privilegiat de vreme ce, timp de câteva decenii, a înspăimântat sute de milioane de oameni, fiind totodată responsabil de exterminarea unui procent semnificativ dintre aceştia. (E greu de precizat un număr, fie şi aproximativ, al celor care şi-au pierdut viaţa din ordinul lui Stalin, sau graţie regimului său de represiune, instaurat în anii de după Revoluţia din Octombrie, desăvârşit în Marea Epurare din perioada 1936-1938 şi păstrat în forme paroxistice până la despărţirea dictatorului de cele lumeşti, în anul 1953.) Detaşându-ne de Istoria (relativ) recentă, trebuie să recunoaştem că parcursul liderului sovietic e, în esenţă, similar cu cel creat odinioară de Ivan cel Groaznic – primul ţar al Rusiei – ori de acela al lui Petru cel Mare sau Ecaterina a II-a a Rusiei. Toţi au dorit şi au dobândit grandoare şi slavă, fiind în permanenţă flămânzi de spaţiul de lângă graniţele imperiului pe care-l conduceau cu mână de fier. Iar dacă ţarul Evului Mediu îşi consuma timpul liber la vânătoare de cerbi ori de căprioare în catrinţă, vandalizând fără remuşcări convoaiele de negustori, pentru a se elibera apoi prin generalizarea terorii asupra supuşilor, dar şi în prelungite explozii bahice, Tătucul Popoarelor a desăvârşit arta complotului pentru a deţine, doar pentru sine, controlul puterii absolute în Uniunea Sovietică; asta nu l-a împiedicat, în tinereţe, să extorcheze bani de la bogaţii timpului, ca ,,taxă de protecţie” pentru bolşevici, aşa cum, la fel de senin, nu şi-a cenzurat până la finalul vieţii ,,dionisiacele” nevoi nocturne, vegheate cu credinţă de serviciul de securitate, replica fidelă a agresivilor opricinici ai lui Ivan al IV-lea al Rusiei... ...Aşadar, lumea dictatorilor, care au dominat lumea în diverse secvenţe ale Istoriei, nu s-a modificat prea mult, doar coordonatele emoţionale plasându-i sumbru ori strălucitor în mentalul colectiv. Posteritatea, mai ales după anul 1953, l-a încadrat pe Stalin în categoria criminalilor perfecţionaţi în tehnicile de ,,ucidere în masă”, dar i-a recunoscut şi meritele, mai ales în Marele Război pentru Apărarea Patriei şi în transformarea Uniunii Sovietice în a II-a superputere mondială. Fiecare evaluează diferit lumea în care fiinţează. Personal, în ultimii ani, îmi repugnă mai puţin oamenii precum Stalin, deoarece îi ,,cântăresc” atât în relaţie cu epoca lor istorică, cât şi prin prisma vremurilor de astăzi. Şi?... Dacă decidenţii actuali – de la nivelul unui patron de tricotaje, director de companie şi până la ,,înălţimea” unui ministru, preşedinte sau rege – ar avea pârghiile de putere de care a dispus Stalin, după anul 1922, evenimentele funeste prin care ar putea să treacă omenirea ar depăşi grozăviile trecutului! Pe ce mă bazez?!? Doar naivii şi cei refugiaţi în Patria Credinţei nu văd ori eludează această realitate în fiecare zi! Bine că, totuşi, democraţia – cu toate limitele şi stupizeniile ei – a lăsat balanţa puterii într-o permanentă mişcare...

Basarabia – 200 de ani de la marea hemoragie La 200 de ani de la smulgerea Basarabiei din trupul Moldovei şi anexarea sa la Imperiul Ţarist îmi revine, obsesiv, întrebarea: pe agenda priorităţilor naţiunii române, unde se poziţionează interesul pentru soarta semenilor noştri din ţinuturile devorate de hulpavele puteri vecine? Uzând de multiplele posibilităţi de comunicare interumană, am luat pulsul opiniei publice actuale – sondând subiectul pierderi teritoriale româneşti şi nevoia de a le recupera – în compania unor oameni aparţinând diverselor paliere ale societăţii. Fireşte, nu voi revela răspunsurile, ci doar concluzia care s-a desprins: omul contemporan din lăuntrul României (şi nu numai) e axat îndeobşte pe prezent – locul de muncă, o afacere, familia, identificarea unor mijloace pentru eliminarea stresului, sporirea calităţii vieţii etc. –, în timp ce preocuparea pentru trecut, pentru istoria neamului românesc, rămâne să se consume în templele unor iniţiaţi, care, uneori, livrează contemporanilor o serie de cărţi, studiate doar pentru elaborarea unor lucrări de unde răsare, biruitor, un nou doctor... Împinşi fără voie în năvodul globalizării, părem ridicoli dacă, de pildă, ne-am focaliza gândul pe modul în care colosul rus şi-a croit drumul spre răsărit, punând bazele anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru, când stăpânirea în cauză era departe de spaţiul ce avea să-i cadă în gheare la 1812. Însăşi domnitorul Dimitrie Cantemir, dintr-o naivitate greu de înţeles ţinând cont de condiţia sa de cărturar, a legitimat pretenţiile ruşilor în Moldova, căzând în plasa lui Petru cel Mare – care susţinea eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană –, prin faptul că, în 1711, a încheiat cu ţarul rus o alianţă antiotomană, în care, după ce se menţionează că ,,Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru (...) după vechea hotărnicie moldovenească”, se precizează (în treacăt!) că ,,în caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” Astfel, cneazul moldovenesc îşi plasa ţara sub protecţia ţaristă, generatoare de dependenţă, iar mai târziu, între 1772-1774, Ecaterina a II-a, în numele unui panslavism care digera cu acelaşi nesaţ şi entităţi cu alt tip de rădăcini, a fost la un pas de a transforma principatele române în provincii ruseşti, pentru ca odată cu începutul secolului al XIX-lea, pe fondul sporirii influenţei ruseşti în Europa, foamea de pământ românesc să capete accente tragice pentru poporul român. În acest context, se cuvine să precizez că, după ce în anul 1805 Moldova şi Valahia sunt oferite de Napoleon Bonaparte Imperiului Austriac, ,,în deplină suveranitate”, acelaşi împărat francez, în culmea gloriei, prin Tratatul din 1808, de la Erfurt, încuviinţează anexarea Moldovei şi a Valahiei la Imperiul Ţarist... Cum însă turcii s-au opus, ruşii şi-au reluat ofensiva începută împotriva otomanilor în anul 1806 şi, după o serie de înfrângeri succesive, Turcia se recunoaşte învinsă de către ruşii conduşi de Kutuzov, solicitând pacea în 1811. Nu voi intra în detaliile momentului istoric, pentru care s-au topit deja mii de pagini, dar pentru schiţarea unui portret al subiectului evocat, ţin să reliefez că, în contextul degradării relaţiilor francezo-ruse, determinate de pregătirile invaziei napoleoniene în Rusia, diplomaţia franceză a solicitat turcilor să nu cedeze pretenţiilor ruseşti de a alipi Moldova şi Valahia Imperiului Rus şi de a fixa pe linia Dunării graniţa între cele două imperii. Cum însă tratativele de pace s-au desfăşurat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc, aviditatea de spaţiu a gigantului răsăritean, capabil să-şi urmărească prada secole întregi, şi-a revelat măsura nu doar în ospeţe pantagruelice, ci şi în coruperea dregătorilor turci, sensibili la vederea metalului galben, care schimbă şi astăzi cursul istoriei... Urmarea o cunoaştem cu toţii: deşi încălca normele de drept ale timpului, la 28 mai 1812, Poarta Otomană a cedat Imperiului Rus teritoriul din stânga Prutului, până la Nistru, cu toate resursele naturale şi umane din vremea respectivă, legitimând o fraudă ale cărei consecinţe – exceptând perioada 1918-1940 – se resimt şi astăzi în osatura poporului român! ...Poate n-aş fi scris despre faptul istoric de la 1812. Înlănţuit de tumultul unor vremuri elucubrante, nu mi-e uşor să păstrez vie condiţia de român. Ştiu însă că dacă ne-am resemna cu toţii în faţa modelului de societate actual, înseamnă că, în mod conştient, sugrumăm accesul la memorie, ignorând totodată sacrificiul sutelor de mii de români, care s-au jertfit pentru Basarabia şi pentru celelalte teritorii româneşti smulse de marile puteri într-un moment sau altul din istorie. Dar mai e ceva care m-a determinat să îngădui asupra acestui subiect: mergând de câteva ori în Republica Moldova şi interacţionând cu personalităţi ale elitei de peste Prut, am remarcat antagonismul care paralizează orice demers întru realizarea unirii cu România. De ce? Nu eu sunt în măsură să răspund, ci doar să constat că dacă la Chişinău ideea de unire generează spaima pierderii privilegiilor, la Bucureşti există doar ipocrizia calculului electoral, care, cel puţin deocamdată, exclude găsirea argumentelor convergente drumului comun... Şi totuşi, dacă în dreapta, dar şi în stânga Prutului vom fi mai mulţi cei care vom crede în visul unităţii naţionale, poate vom imprima decidenţilor politici de la Bucureşti şi Chişinău nevoia descifrării altor calcule... şi, poate, mai puţine temeri se vor identifica, nu-i aşa?!...