Aromă eminesciană peste zidul din Bucovina

Ne făurim vise, luptăm pentru ținte cu iz pragmatic ori spiritual și, atât timp cât nu abandonăm cauza, parcă avem pe lume un rost. Știm că suntem dependenți de imediat – facturi care nu ne uită nici dacă ne-am finalizat socotelile pe Pământ, ființare încordată pe piața muncii ș.a. –, însă, pentru a duce mai ușor povara sclaviei moderne, avem nevoie de evadări din universul în care suntem obligați să navigăm, în acela pe care ni-l dorim.

La mijloc de cireșar, la 126 de ani de la intrarea poetului național Mihai Eminescu în panteonul universal, am prins ninsoarea florilor de tei în inima Bucovinei de Nord, împreună cu jurnalistul Gabriel Balașa. Era încă devreme când am sosit la Societatea pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, iar pregătirile pentru vernisarea expoziției ,,Locuri eminesciene din Cernăuți” erau în toi. În prim-plan, ca de obicei, scriitorul Vasile Bâcu,

președintele societății, jurnaliștii Nicolae Șapcă și Adrian Medvedi, profesorul Nicolae Haucă și, nu în ultimul rând, poetul Vasile Tărâțeanu, membru al Academiei Române.

 Mijlocul zilei ne-a găsit în curtea lui Aron Pumnul, dascălul care a amprentat destinul lui Eminescu. Aici, la monumentul lui Eminescu, atât

reprezentanții Consulatului General al României la Cernăuți, cât și membrii societăților culturale românești din Nordul Bucovinei, precum și o delegație de cadre didactice românești din Transcarpatia au omagiat prin cuvinte vii și flori diafane personalitatea poetului. Unii vorbitori și-au exprimat însă nedumerirea cu privire la tergiversarea lucrărilor privind transformarea Casei Aron Pumnul în muzeu, arătând că, ,,în anul 1942, în plin război, s-a deschis muzeul în cauză, iar de două decenii, de când se fac demersuri pentru intrarea casei în circuitul muzeal și cultural al zonei, piedicile nu contenesc.” Oare de ce?!?

Ușor nedumerit m-am îndreptat spre a doua statuie a lui Mihai Eminescu din Cernăuți, cea de la intersecția străzii ,,Universitații” cu strada ,,28 iunie 1940”. (Suavă ironie să-l afli pe Eminescu – omul care, în paginile ziarului

,,Timpul”, nu s-a împăcat niciodată cu cedarea Bucovinei din 1775 – lângă o stradă care îți amintește de pierderea Bucovinei de Nord!...). În inima lui cireșar, statuia lui Eminescu, inaugurată în urmă cu 15 ani prin mâna și sufletul sculptorului Dumitru Gorșcovschi, parcă fremăta de viață. Doar el, sculptorul român din Cernăuți, recunoscut de Occident și ignorat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, nu mai era. În martie 2015, în aula Palatului Academic a Universității Bucovinene de Medicină din Cernăuți, cu câteva zile înaine de a se prăpădi în condiții stranii, mi-a mărturisit: ,, ... statuia lui Eminescu este o metaforă. Am concentrat în ea balada Miorița și adâncul sufletului românesc!”

Tot o metaforă, rostită însă cu sprijinul Institutului Cultural Român, pe scena Teatrului Muzical-Dramatic ,,Olga Kobyleanska”, în cadrul ,,Festivalui Internațional Eminescian de Poezie”, a adus în Cernăuți și omul de cultură  Dan Puric, în cadrul spectacolului ,,Suflet românesc”. Referindu-se la românii nord-bucovineni, scriitorul român a conchis: ,,Am senzația că abia aici am ajuns pe vârful Golgotei românești. Sunt două lucruri suprapuse: puterea cuceritoare care mutilează și autoritatea lui Dumnezeu, neștirbită.”

Seara, pe o ploaie torențială, evitând zonele unde apa adunată pe unele străzi atingea cupola mașinii, am părăsit orașul. Belșugul de apă mi-a întărit convingerea că, în Bucovina de Nord, mă întorc mereu pentru ceea ce un tânăr român cernăuțean, Gheorghe Ungureanu, numea ,,o casă de prieteni” și, sper, un ideal comun: căderea unui zid. Care? Cel care taie în două Bucovina, pe considerente similare Zidului Berlinului, dar cu o consistență (deocamdată!) mai greu de suprimat.

  ... Dură e astăzi existența românilor nord-bucovineni și herțeni, iar în scurt timp zilele lor se vor înveșmânta în noi culori sumbre. Pregătirile pentru înființarea comisariatelor militare,  unde cizma le va apăsa grumazul fără teama de Europa, e o realitate care curge necruțător dinspre Kiev. Între timp Bucureștiul mai toacă niște bani la o sindrofie de peste graniță, pentru a arăta poporului că nu-i este indiferentă soarta românilor din ținuturile pierdute în vara anului 1940, însă, fără un lobby eficient în cancelariile occidentale întru revelarea drepturilor istorice legitime, românismul din Țara Fagilor moare încet.

Tradiții românești în pacea Bucovinei de Nord

Deși suflul războiului din est a pătruns adânc în sufletul poporului ucrainean, în Bucovina de Nord tradițiile românești de sfârșit de an nu s-au stins. A stat mărturie în acest sens Festivalul obiceiurilor de iarnă ,,Florile dalbe”, eveniment ajuns în decembrie 2014 la a XX-a ediție.

            Totuși, pentru a justifica continuitatea tradiției în complicatul context istoric pe care îl parcurge statul ucrainean, amfitrionul festivalului, profesorul și jurnalistul Vasile Bâcu, în aula Palatului Academic din Cernăuți, a ținut să precizeze dintru început: „Astăzi nu poate să ne învinovățească nimeni că am organizat acest festival în zilele când în țară e război. Colindul de astăzi ne este o rugăciune pentru pace către Dumnezeu...”.

            Prinzând ,,Florile dalbe” cernăuțene într-o radiografie din vecinătatea bisturiului, s-au putut vedea peste 350 de participanți, reuniți în ansambluri populare, care și-au revelat datinile și obiceiurile din Țara fagilor, sub privirile unui public flămând de sevă străbună, generos nu doar în aplauze, ci și în donații pentru sprijiniirea unor familii nord-bucovinene, lovite de luptele din regiunea Donețk și Lugansk. Nota generală: calitate! Explicația? Am fi naivi dacă am rămânea la șablonul identității, dăruit de conservarea tradițiilor și obiceiurilor românești în Nordul Bucovinei. Nu poate fi negat acest atribut, însă, în dinamica socială a vremurilor, pragmatismul le sugerează, mai ales celor tineri, că un festival de avengură – unde și consulatul Românei la Cernăuți a fost reprezentat la vârf – este o rampă de lansare a unor talente, de care ținutul (odată!) românesc al Bucovinei de Nord nu duce lipsă. Șansa aparține, desigur, cutezătorilor, iar organizatorii, reprezentanții Societății pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, au avut răbdarea și amabilitatea de a încuraja orice participant, cu toate că timpul mult se dilatase...   

            ...Părăsind orașul întemeiat în urmă cu mai bune de șase secole de Alexandru cel Bun și lăsând în urmă Codrii Cosminului în care, odinioară, Ștefan cel Mare transformase cu sabia umilința unui jurământ în măreție și glorie de neam,  îmi stăruiau – alături de vechile colinde românești ale nord-bucovinenilor – cântecele patriotice ucrainene pe care, în amurg, le-am ascultat în fața Primăriei Cernăuțiului. Mulțimea adunată ad-hoc transmitea, prin cânt, mesajul subliminal de apărare a patriei până la sacrificiul suprem. Problema e că, astăzi, când și românii din Nordul Bucovinei au început să fie victime ale conflictului din Est, statul român nu are o poziție limpede de susținere a intereselor minorității românești din Ucraina. În politica externă, parcă ne e teamă să invocăm niște drepturi istorice legitime, care ne-au contorsionat destinul încă din anul 1775 și, mai ales, după 1940. Procedăm însă infantil, prefăcându-ne că suntem receptivi la durerea poporului ucrainean, răvășit de conflictul cu prorușii din Donbas, uitând că statul din nord, după desființarea Uniunii Sovietice din anul 1991, a strâns cu mâini de oțel atât Bucovina de Nord cât și Ținutul Herța, ca să nu mai vorbim de Bugeac (sudul Republicii Moldova). Pentru decidenții români – cel puțin până acum – s-a volatilizat iute memoria efectelor economice și ecologice ale Canalului Bîstroe, construit de vecinii noștri; pe aceeși logică a consecvenței, iluștrii noștri conducători au uitat și de restrângerea  platoului continental românesc al Mării Negre, vânat în grabă de aceiași dragi megieși!

Nu-i nicio supărare, deoarece frații români din Ucraina, în absența unui sprijin consistent, au învățat să uzeze de un umor sănătos, când vreun oficial din patria mamă clamează cartea românismului în Țara Fagilor...

Dezlegare prezidențială mioritică

Mat! Cortina s-a tras peste prezidențialele alegeri ale lui noiembrie, soldatul umil al rostirii căluțului de lemn de început de mileniu. Suflă un vânt rece, angoasant și, pentru unii, care nu și-au procurat lână din transhumanța mioritică spre porțile Atlanticului, alizeele dinspre apus le-au spulberat pânzele corăbiilor. Scrutând alegerile prezidențiale dintr-un scaun cioplit rudimentar din paltin de codru de Lișna, nepoleit de gușa unui post de televiziune ce-a confiscat arogant un strop din realitate, văd prăvălindu-se, într-un joc sinergic cu îngust orizont, bucuria cu tristețea, satisfacția cu ratarea, acceptarea cu repulsia. Starea e generată numai de zgomotul făcut prin poziționarea în colțul câștigător sau perdant al banchizei electorale...

Ruletă rusească alegerile din turul doi prezidențial 2014! Câștigătorul, descins dintr-o conjunctură cu o semnificație astrală (poate) interesant de descifrat, a luat potul cel mare. Omagierea outsider-ului, transformat peste noapte în omul mometului, e laitmotivul următorilor ani!

Așadar, în spiritul zilei, felicitări domnule Iohannis! Recentul vot a demonstrat că, în piramida socio-politică românească, viitorul e al tău, dar, precum în basme, cu o condiție – să transformi Țara după chipul și asemănarea Sibiului! Pari zâmbitor și sigur pe tine, beneficiind de avantajul lăuntric al strămoșilor, însă noi, latinii, dispunem astăzi de un capital de răbdare mai subțire decât cel din vremea lui Carol al II-lea... Firește, nu e un avertisment, ci doar dorința vie de a materializa, întru poporul român, șansa istorică de a ne conecta la realitatea timpului ,,prin noi înșine’’, alături de orice credibil partener de pe mapamond.

Știu, undeva în străfunduri, sunt iluzii în care am obosit să cred! Ce se ivește la orizont? Nimic spectaculos, doar că vechea administrație începe să facă zid în jurul premierului pentru a-și păstra privilegiile, iar oamenii noului stăpân, disecând psihologia hienelor, încep să sape în zidurile alianței roșii până când fisurile vor genera hemoragia sistemului. Apoi, pe măsură ce împotrivirea va fi palidă, oamenii noi, după modelul moștenitorilor lui Williang Golding, îi vor alunga din jilțuri pe urmașii lui Iliescu și-și vor imprima aspirațiile în carnea supușilor, care i-au adus la putere. Sună ușor a sclavie? Da! Să n-ai nicio grijă, fiule, deoarece, și în democrație, nevoia de a-ți cravașa oamenii, care depind oarecum de tine, crește pe măsură ce urcă miza jocului politic!

              Un cuvânt și pentru învins: Victore, abia astăzi, 17 noiembrie 2014, într-un pulover simplu, dezbrăcat de costumul de campanie, mi-ai plăcut! Ai, probabil, și tu convingerea că, pentru generația noastră, plecată deja spre jumătatea secolului, lecția umilinței și a modestiei e singura care poate conduce spre biruință. Și, un amănunt, dacă reziști atacurilor alor tăi am convingerea că, peste ani, poți fi un președinte bun! (Mai e ceva: oare nu regreți că, dând curs sfaturilor unor binevoitori, l-ai pus cu spatele la zid pe Crin Antonescu, forțându-l să renunțe la candidatura pentru prezidențiale?!...)

Ascensiunea Estului grație sancțiunilor Occidentului

                Încet, dar din ce în ce mai agresiv, conflictul armat din estul Ucrainei s-a transformat într-un război economic între Occident și Federația Rusă. Vestul a ridicat piatra, în speranța că țarul Putin va ceda unor presiuni economice și politice care, pe termen scurt și mediu, vor submina dezvoltarea statului răsăritean. A sperat că astfel va zăgăzui implicarea directă și indirectă a Moscovei în Ucraina. Fără îndoială că, dacă ar fi avut în față un stat rapace, cu posibilități economice și militare limitate, boicotul Occidentului ar fi fost mai

mult decât suficient pentru a reteza niscaiva gheare, ori pentru a toci caninii jinduitori de pradă proaspătă, însă, când vorbim de ursul răsăritean, trezit parcă de la început de an 2014 cu o devorantă foame de spațiu, glorie și orgoliu, se pare că abordarea în contradictoriu nu e tocmai fericită, dacă ne gândim că Moscova a luat deja în calcul o serie de măsuri represive, precum cele  privind interdicția produselor alimentare din Statele Unite și Uniunea Europeană, sau cele care ar viza interzicerea tranzitului companiilor aeriene occidentale spre Asia prin spațiul său aerian.

                Susținătorii Vestului, care zeifică modelul de ființare apusean , uitând că mai mereu în istorie statele dinspre Mediterana și Atlantic și-au urmărit interesele lor – în detrimentul celor care au fost porți ale creștinătății! – se isterizează afirmând că, pentru Kremlin, Ucraina e o etapă în lungul șir de anexări întru refacerea URSS-ului, și chiar mai mult, dacă Occidentul nu va replica energic, prin măsuri politice, economice și chiar militare. Până la un punct se poate spune că au dreptate, deoarece, dacă ar simți vulnerabiltate în Alianța Nord-Atlantică, Vladimir Putin nu s-ar sfii să îmbunătățească testamentul lui Petru cel Mare. Cum datele din teren nu-i sunt atât de favorabile, țarul Putin se va mulțumi cu estul și sudul Ucrainei, în ciuda sancțiunilor Vestului.

Pe de altă parte, boicotul economic asupra Federației Ruse  va spori nu doar ura națiunii răsăritene asupra Occidentului, ci și prestigiul președintelui Putin, văzut ca un stindard al luptei împotriva hegemoniei Vestului asupra lumii. Pe ce mă bazez, lansând o astfel de ipoteză?! Fac doar apel la istoria poporului rus care, de câte ori a fost sub presiune – de pildă, în campania lui Napoleon sau în cea a lui Hitler – a devenit mai puternic și mai influent ca oricând în jocul geopolitic mondial. Faptul că națiunea rusă consideră că estul și sudul Ucrainei îi aparțin de drept – alte eventuale zone fiind pradă de război, fapt tolerat fără mari remușcări nu doar la slavii răsăriteni! – este argumentul decisiv în susținerea populară a acțiunilor în Ucraina ale țarului de la Kremlin. În aceste condiții, Vladimir Putin este obligat să-i sprijine pe separatiștii din Donețk și Lugansk până la îndeplinirea obiectivelor geostrategice, pe care, cu abilitate tot el le-a fabricat, pentru că altfel ar pierde uriașa simpatie populară de care se bucură în Rusia, riscând nu doar să fie aruncat dincolo de frâiele puterii de către un Bucefal mai neîmblânzit decât cel din antichitate, dar și să-i fie schimbat costumul prezidențial cu altul în zeghe, că tot e la modă postavul...  

În plus, stoparea accesului tehnologiei firmelor occidentale pe piața de capital rusească va obliga statul slav să se modernizeze cu o rapiditate care, altfel, ținând cont de lentoarea specifică locuitorilor din cea mai mare și mai rece țară din lume, n-ar fi posibilă. Să nu uităm că rușii, (doar!) când se simt cu spatele la zid, sunt capabili de performanțe greu de egalat în vreun domeniu; de pildă, în anii '40 ai secolului trecut, într-un timp record, au schimbat tancurile T-26, falimentare după primele confruntări cu Panzerul german, cu tancul T-34, decisiv în obținerea victoriei Aliaților în  al Doilea Război Mondial. Lărgind ușor aria, pentru cei care au aplecare spre cuvântul scris, fac trimitere și la Feodor Dostoievski, marele scriitor rus care,  în doar trei săptămâni, și-a salvat drepturile de autor prin nuvela ,,Jucătorul”…

Așadar, prin acțiunile sale din ultimile luni îndreptate împotriva Moscovei, Occidentul a contribuit la trezirea energiilor din gigantul de la răsărit, dar, în același timp, a oferit și jucătorului din umbră, China, șansa de a beneficia aproape la discreție de gaze naturale rusești, necesare pentru a deveni prima economie a lumii mai repede decât se prognoza. Iar dolarii de la chinezi le oferă rușilor, pentru ani buni, atât certitudinea că Federația Rusă nu poate fi izolată prin presiunile Occidentului, cât și suportul pentru inițierea și susținerea proiectelor de dezvoltare macroeconomică pentru următoarele decenii. Astfel, dependența Rusiei față de tehnologia de vârf apuseană va putea fi suplinită prin efort intern, însă, nevoia de resurse naturale va obliga Occidentul să-și reconfigureze destul de iute poziția față de Kremlin, mai ales că piețele semnificative din America Latină le sunt deja favorabile rușilor.

Rămâne însă ca noi, românii, care am avut parte de-a lungul veacurilor de sumbre experiențe cu viitorul vecin de la răsărit, să avem inteligența de a grăbi includerea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, ca prim pas întru unire, neuitând însă, în aceste vremuri de modificări ale frontierelor, de teritoriile românești din Ucraina, smulse de sovietici prin raptul din secolul trecut.