Renaștere românească în mărțișorul nord-bucovinean

Păstrarea identității unei minorități naționale nu se realizează în laboratoarele de fildeș ale elitelor, ci în substanța vie a oamenilor care respiră prin frunze de arbori cu rădăcini comune. Iar pentru a nu-și piarde consistența, substanța umană a respectivei minorități are nevoie de un liant care să-i întărească osatura străbună.

            Prins de rezonanța unor astfel de gânduri, în ultima duminică a iernii lui 2016, pe 28 februarie, am pășit împreună cu Gabriel Balașa, talentatul jurnalist al ziarului ,,Informatorul Moldovei”  în spațiul straniu, fascinant prin mozaicul de cultură slavo-româno-evreiească, al Bucovinei de Nord, pentru a lua parte la a XXI ediție a Festivalului ,,Mărțișor”, eveniment organizat de Societatea pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, Ucraina.

Developarea filmului zilei a început în Aula Palatului Academic al Universității de Medicină din Cernăuți, unde, dintru început, scriitorul Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, a ținut să comemoreze sacrificiul soldaților ucraineni, unii de origine română, din conflictul ce sfâșie încă regiunea Donbas a Ucrainei, după care, focalizându-se pe coordonatele festivalului, a relevat faptul că limba română are perspectivă fastă în Nordul Bucovinei. Aș fi fost destul de sceptic, considerând remarca doar un simplu artificiu, dacă amfitrionul festivalului n-ar fi uzat de un măgulitor argument: un material didactic viu – două studente la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității ,,Yuriy Fedkovych” din Cernăuți, care au vorbit fluent limba lui Eminescu  și au recitat poezii atât în limba română, cât și în cea ucraineană...

La rândul său, Eleonora Moldovan, Consolul General al României la Cernăuți, a evocat tradiția ancestrală a mărțișorului, originea sa precreștină din spațiul daco-tracic, căruia îi aparținem. Dorința sa a fost ca ,,mărțișorul, care marchează începutul anului agrar, să fie și pentru românii de pretutindeni o (re)naștere biblică, care să ne ducă spiritul în sărbătoare, spre a fi mai generoși și mai optimiști.” Iar optimismul nu a lipsit, dacă ținem seama că, în aulă, rafinamentul numeroaselor formații de muzică populară românească din Nordul Bucovinei, Transcarpatia și România, a bucurat cei peste opt sute de spectatori veniți din toate provinciile istorice românești.

            Într-un soi de enumerare, unde creionul poate că (uneori) a mai obosit, se cuvine să amintesc numele formațiilor cu artiști consacrați, ori bătând la porțile afirmării: Corul ,,Dragoș-Vodă” al Societății ,,Mihai Eminescu”, Ansamblul ,,Fetele din Bucovina”, Corul Gospodarilor și Fanfara din Voloca (regiunea Cernăuți), Ansamblul Etnofolcloric ,,Izvorașul” din satul Ropcea și  Grupul ,,Hora fetelor” din satul Carapciuc, ambele din raionul Storojneț, Orchestra populară ,,Valea Prutului” din Horbova ținutului Herța, Ansamblul ,,Ciobănașul” din Rădăuți, Ansamblul ,,Miorița” din satul Boian, raionul Noua Suliță, Etnoclubul de la Școala Apșa de Mijloc din Transcarpatia, precum și Ansamblul ,,Hora prichindeilor” de la Gimnaziul nr. 6 din Cernăuți – școală cu predare în limba română.

            O constatare cred că s-ar impune: față de edițiile trecute, se observă tendința formațiilor de muzică populară de a renunța la negative în favoarea unei orchestrații proprii, semn al unei abordări mature a spectacolului folcloric de calitate.

            Printre spectatori, alături de personalități cernăuțene precum istoricul Dumitru Covalciuc, poetul Arcadie Opaiț, profesorul universitar Ilie Popescu, jurnalistul Nicolae Toma, s-au aflat profesorii Constantin Moroșanu, președintele Asociației ,,Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța” și Dorin Alin Șeucaliuc, metodist al Casei Corpului Didactic Botoșani, care au oferit cu generozitate spectatorilor mărțișoare. Tot în spiritul altruismului, am oferit la rându-mi românilor nord-bucovineni, împreună cu profesoara Alina Cojocaru de la Școala Gimnazială ,,Constantin Tincu” Lișna- Botoșani, peste 200 de mărțișoare și felicitări, lucrate manual, împreună cu elevii, în tehnici tradiționale și moderne.

            ... Ieșind (încă) pe lumină de sub vraja Cernăuțiului și așteptând în Vama Siret să se rostogolească al nopții miez – după modelul brevetat în spațiul cuvântului de scriitorul ucrainean Andrei Kurkov, în romanul ,,Legea melcului” – înțelegeam mai adânc de ce profesorul Ilie Popescu vedea în ,,credința ortodoxă, tradiție și iubirea de grai și țară (...) pilonii dăinuirii românilor nord-bucovineni.”

            ... Și totuși, la debutul renașterii naturii, pentru conturarea unui tablou (relativ) fidel al zilei, se cuvine să-i amintesc și pe românii Nicolae Șapcă, Adrian Medvedi și Gheorghe Ungureanu, importanți jurnaliști și oameni de cultură nord-bucovineni, care întregesc efortul poetului Vasile Bâcu întru păstrarea identității românești, pe plaiul (odinioară) sacru al dacilor liberi.

Aromă eminesciană peste zidul din Bucovina

Ne făurim vise, luptăm pentru ținte cu iz pragmatic ori spiritual și, atât timp cât nu abandonăm cauza, parcă avem pe lume un rost. Știm că suntem dependenți de imediat – facturi care nu ne uită nici dacă ne-am finalizat socotelile pe Pământ, ființare încordată pe piața muncii ș.a. –, însă, pentru a duce mai ușor povara sclaviei moderne, avem nevoie de evadări din universul în care suntem obligați să navigăm, în acela pe care ni-l dorim.

La mijloc de cireșar, la 126 de ani de la intrarea poetului național Mihai Eminescu în panteonul universal, am prins ninsoarea florilor de tei în inima Bucovinei de Nord, împreună cu jurnalistul Gabriel Balașa. Era încă devreme când am sosit la Societatea pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, iar pregătirile pentru vernisarea expoziției ,,Locuri eminesciene din Cernăuți” erau în toi. În prim-plan, ca de obicei, scriitorul Vasile Bâcu,

președintele societății, jurnaliștii Nicolae Șapcă și Adrian Medvedi, profesorul Nicolae Haucă și, nu în ultimul rând, poetul Vasile Tărâțeanu, membru al Academiei Române.

 Mijlocul zilei ne-a găsit în curtea lui Aron Pumnul, dascălul care a amprentat destinul lui Eminescu. Aici, la monumentul lui Eminescu, atât

reprezentanții Consulatului General al României la Cernăuți, cât și membrii societăților culturale românești din Nordul Bucovinei, precum și o delegație de cadre didactice românești din Transcarpatia au omagiat prin cuvinte vii și flori diafane personalitatea poetului. Unii vorbitori și-au exprimat însă nedumerirea cu privire la tergiversarea lucrărilor privind transformarea Casei Aron Pumnul în muzeu, arătând că, ,,în anul 1942, în plin război, s-a deschis muzeul în cauză, iar de două decenii, de când se fac demersuri pentru intrarea casei în circuitul muzeal și cultural al zonei, piedicile nu contenesc.” Oare de ce?!?

Ușor nedumerit m-am îndreptat spre a doua statuie a lui Mihai Eminescu din Cernăuți, cea de la intersecția străzii ,,Universitații” cu strada ,,28 iunie 1940”. (Suavă ironie să-l afli pe Eminescu – omul care, în paginile ziarului

,,Timpul”, nu s-a împăcat niciodată cu cedarea Bucovinei din 1775 – lângă o stradă care îți amintește de pierderea Bucovinei de Nord!...). În inima lui cireșar, statuia lui Eminescu, inaugurată în urmă cu 15 ani prin mâna și sufletul sculptorului Dumitru Gorșcovschi, parcă fremăta de viață. Doar el, sculptorul român din Cernăuți, recunoscut de Occident și ignorat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, nu mai era. În martie 2015, în aula Palatului Academic a Universității Bucovinene de Medicină din Cernăuți, cu câteva zile înaine de a se prăpădi în condiții stranii, mi-a mărturisit: ,, ... statuia lui Eminescu este o metaforă. Am concentrat în ea balada Miorița și adâncul sufletului românesc!”

Tot o metaforă, rostită însă cu sprijinul Institutului Cultural Român, pe scena Teatrului Muzical-Dramatic ,,Olga Kobyleanska”, în cadrul ,,Festivalui Internațional Eminescian de Poezie”, a adus în Cernăuți și omul de cultură  Dan Puric, în cadrul spectacolului ,,Suflet românesc”. Referindu-se la românii nord-bucovineni, scriitorul român a conchis: ,,Am senzația că abia aici am ajuns pe vârful Golgotei românești. Sunt două lucruri suprapuse: puterea cuceritoare care mutilează și autoritatea lui Dumnezeu, neștirbită.”

Seara, pe o ploaie torențială, evitând zonele unde apa adunată pe unele străzi atingea cupola mașinii, am părăsit orașul. Belșugul de apă mi-a întărit convingerea că, în Bucovina de Nord, mă întorc mereu pentru ceea ce un tânăr român cernăuțean, Gheorghe Ungureanu, numea ,,o casă de prieteni” și, sper, un ideal comun: căderea unui zid. Care? Cel care taie în două Bucovina, pe considerente similare Zidului Berlinului, dar cu o consistență (deocamdată!) mai greu de suprimat.

  ... Dură e astăzi existența românilor nord-bucovineni și herțeni, iar în scurt timp zilele lor se vor înveșmânta în noi culori sumbre. Pregătirile pentru înființarea comisariatelor militare,  unde cizma le va apăsa grumazul fără teama de Europa, e o realitate care curge necruțător dinspre Kiev. Între timp Bucureștiul mai toacă niște bani la o sindrofie de peste graniță, pentru a arăta poporului că nu-i este indiferentă soarta românilor din ținuturile pierdute în vara anului 1940, însă, fără un lobby eficient în cancelariile occidentale întru revelarea drepturilor istorice legitime, românismul din Țara Fagilor moare încet.