Deși suflul
războiului din est a pătruns adânc în sufletul poporului ucrainean, în Bucovina
de Nord tradițiile românești de sfârșit de an nu s-au stins. A stat mărturie în
acest sens Festivalul obiceiurilor de iarnă ,,Florile
dalbe”, eveniment ajuns în decembrie 2014 la a XX-a ediție.
Totuși, pentru a justifica
continuitatea tradiției în complicatul context istoric pe care îl parcurge
statul ucrainean, amfitrionul festivalului, profesorul și jurnalistul Vasile
Bâcu, în aula Palatului Academic din Cernăuți, a ținut să precizeze dintru
început: „Astăzi nu poate să ne
învinovățească nimeni că am organizat acest festival în zilele când în țară e
război. Colindul de astăzi ne este o rugăciune pentru pace către Dumnezeu...”.
Prinzând ,,Florile dalbe” cernăuțene într-o radiografie din vecinătatea
bisturiului, s-au putut vedea peste 350 de participanți, reuniți în ansambluri
populare, care și-au revelat datinile și obiceiurile din Țara fagilor, sub
privirile unui public flămând de sevă străbună, generos nu doar în aplauze, ci
și în donații pentru sprijiniirea unor familii nord-bucovinene, lovite de
luptele din regiunea Donețk și Lugansk. Nota generală: calitate! Explicația? Am
fi naivi dacă am rămânea la șablonul identității, dăruit de conservarea tradițiilor și obiceiurilor românești în
Nordul Bucovinei. Nu poate fi negat acest atribut, însă, în dinamica socială a
vremurilor, pragmatismul le sugerează, mai ales celor tineri, că un festival de
avengură – unde și consulatul Românei la Cernăuți a fost reprezentat la vârf – este
o rampă de lansare a unor talente, de care ținutul (odată!) românesc al
Bucovinei de Nord nu duce lipsă. Șansa aparține, desigur, cutezătorilor, iar
organizatorii, reprezentanții Societății pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, au avut răbdarea și
amabilitatea de a încuraja orice participant, cu toate că timpul mult se
dilatase...
...Părăsind orașul întemeiat în urmă
cu mai bune de șase secole de Alexandru cel Bun și lăsând în urmă Codrii
Cosminului în care, odinioară, Ștefan cel Mare transformase cu sabia umilința
unui jurământ în măreție și glorie de
neam, îmi stăruiau – alături de vechile
colinde românești ale nord-bucovinenilor – cântecele patriotice ucrainene pe
care, în amurg, le-am ascultat în fața Primăriei Cernăuțiului. Mulțimea adunată
ad-hoc transmitea, prin cânt, mesajul subliminal de apărare a patriei până la
sacrificiul suprem. Problema e că, astăzi, când și românii din Nordul Bucovinei
au început să fie victime ale conflictului din Est, statul român nu are o
poziție limpede de susținere a intereselor minorității românești din Ucraina. În
politica externă, parcă ne e teamă să invocăm niște drepturi istorice legitime,
care ne-au contorsionat destinul încă din anul 1775 și, mai ales, după 1940.
Procedăm însă infantil, prefăcându-ne că suntem receptivi la durerea poporului
ucrainean, răvășit de conflictul cu prorușii din Donbas, uitând că statul din
nord, după desființarea Uniunii Sovietice din anul 1991, a strâns cu mâini de
oțel atât Bucovina de Nord cât și Ținutul Herța, ca să nu mai vorbim de Bugeac (sudul
Republicii Moldova). Pentru decidenții români – cel puțin până acum – s-a
volatilizat iute memoria efectelor economice și ecologice ale Canalului Bîstroe,
construit de vecinii noștri; pe aceeși logică a consecvenței, iluștrii noștri
conducători au uitat și de restrângerea platoului continental românesc al Mării Negre,
vânat în grabă de aceiași dragi megieși!
Nu-i
nicio supărare, deoarece frații români din Ucraina, în absența unui sprijin
consistent, au învățat să uzeze de un umor sănătos, când vreun oficial din
patria mamă clamează cartea românismului în Țara Fagilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu