Trăistuţă culturală în Nordul Bucovinei

În duminica Floriilor, mustind încă de vraja  lui Iisus, pe care tocmai mi-o revelase Mihail Bulgakov în ,,Maestrul şi Margareta”, mi-am îndreptat paşii spre Cernăuţi, oraşul sfânt al românilor din Ţăra pădurilor de fag, pentru a lua parte la o lansare de carte. De volumul în cauză – ,,Trăistuţă bucovineană cu amintiri basarabene” –, s-a făcut vinovat jurnalistul botoşănean Gabriel Balaşa,

care, într-o colecţie de reportaje cu o acoperire temporală de două decenii, a evocat secvenţe din existenţa românilor din Bucovina, Republica Moldova, Transnistria şi Valea Timocului.

Între cei patruzeci de participanţi am descoperit profesori, scriitori şi jurnalişti bucovineni, inclusiv de la Redacţia română a Radio Ucraina-Internaţional, care s-au înfruptat pentru câteva ceasuri cu un strop de spiritualitate românească, rotunjind astfel, în zi de sărbătoare creştină, un act cultural cristalizat în sediul Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuţi. Amfitrionii, Vasile Bâcu şi Nicolae Şapcă, liderii societăţii, au ţinut să sporească însemnătatea evenimentului prin includerea în programul zilei a expoziţiei de ouă încondeiate şi pictură pe lemn, sub genericul ,,Bucovină, te iubesc!”, a artistului plastic Vasîl Lîhovolea, din Cernăuţi.

Prezent la lansarea ,,Trăistuţei bucovinene...”, Ionel Ivan, Ministru-consilier la Consulatul României în Cernăuţi, a apreciat că, în ansamblul comunicării dintre România şi Ucraina, lansarea menţionatei cărţi în Nordul Bucovinei se înscrie în categoria actelor de ,,diplomaţie culturală”, o ,,monografie a relaţiilor dintre Basarabia, Bucovina şi restul României”, iar scriitorul Vasile Bâcu a văzut în această carte semnul consecvenţei faţă de cauza naţională şi un argument întru menţinerea caracterului viu al românismului în regiunile cu populaţie românească din afara Patriei-Mamă.

 La rândul său, Nicolae Şapcă, redactor-şef la ,,Monitorul de Hliboca”, a considerat că scrierea unei cărţi despre comunităţile de românii din afara graniţelor ţării şi lansarea sa în Cernăuţi este expresia faptului că relaţiile dintre românii din Ucraina şi cei din Ţară au cunoscut o dinamică pozitivă în ultimele decenii, fapt întărit şi de scriitorul şi publicistul Dumitru Covalciuc, care, între altele, a constatat faptul că volumul ,,Trăistuţă bucovineană cu amintiri basarabene” a adus un element de noutate în peisajul cultural românesc, tocmai prin bogăţia amănuntelor despre românii din afara graniţelor statului, surprinse ,,la cald” de autor; totodată, scriitorul cernăuţean a salutat faptul că autorul a relevat cu obiectivitate ceea ce a văzut în mod direct, evitând denaturarea sau înfrumuseţarea realităţii, practicată de unii jurnalişti din România, care vorbesc despre viaţa românilor din Ucraina, fără a fi păşit vreodată în Nordul Bucovinei ori în Transcarpatia.  

Într-o perioadă complicată pentru vecinul din nordul României, în care însăşi fiinţarea Ucrainei se dispută în jocuri democratice, susţinute de şenile de tanc, lansarea la Cernăuţi a volumului de reportaje din ,,Trăistuţă bucovineană...” este un mic triumf al toleranţei, al păcii şi armoniei, într-un spaţiu geografic apăsat de istorie, dar purtând în lăuntru frământările şi aspiraţiile unor oameni pe care jurnalistul Gabriel Balaşa îi simte înlănţuiţi de ,,noroi şi stele”.

... Şi pentru că nu se epuizase duminica Floriilor, iar centrul de presă ,,Euromedia Bucovina” a punctat, în imagini inspirate, filmul evenimentului de la Cernăuţi, nu pot să nu remarc promtitudinea de care (iarăşi) a dat dovadă profesorul Nicolae Haucă în transmiterea materialului foto şi video.         

Crimeea – dreptul istoric sau al forţei?

Fiecare naţiune, care îşi poartă povara istoriei în fibra interioară, îşi urmăreşte obiectivele cu o încrâncenare a cărei intensitate este determinată de mersul vremurilor şi, mai ales, de forţa prin care, ea însăşi, poate influenţa cursul acestora. Excepţia o constituie naţiunile tinere, fără rădăcini milenare, ce devorează senin prezentul, concentrându-se doar pe nevoia de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale indivizilor din lăuntrul graniţelor statale. În Europa  nu putem vorbi de naţiuni tinere, toate având o istorie de măcar un mileniu pe continentul omului alb, creatorul şi furnizorul eficient de civilizaţie şi dezastre, oferite cu altruism întregii lumi.

Vântul uscat de la Răsărit a adus pentru europeni, chiar de la începutul Anului Calului de Lemn, o pulbere fină de întrebări legate de şahul geopolitic dintre Vest şi Est, dintre Occident şi Federaţia Rusă. După fumigena din Kiev, miza, cum se ştie, a fost, într-o primă etapă, Crimeea, apoi (posibil) întreg destinul Ucrainei, despre a cărei istorie, fapt îmbucurător, mulţi dintre noi am învăţat câte ceva în ultimile luni.

Şi totuşi, cine are dreptate? Rusia, care, la limita dintre democraţie şi forţă, a anexat un teritoriu ucrainean, Crimeea, profitând de tulburările de la Kiev, sau Occidentul care a condamnat iniţiativa Kremlinului de a se amesteca în treburile lăuntrice ale unui stat suveran? Care drept are întâietate, cel dobândit de Ecaterina a II-a, în iulie 1774 – când, în urma Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, Imperiul Rus a obţinut de la Poarta Otomană protectoratul asupra Hanatului Crimeii, provincie pe care o va anexa oficial în 1783 – sau dreptul Ucrainei, moştenitoarea Crimeii în urma decretului lui Hruşciov din anul 1954, când peninsula a trecut de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană?!? Ar avea vreo importanţă faptul că decretul din ’54 nu modifica, în esenţă, configuraţia Uniunii Sovietice, fiind, în contextul respectiv, un aspect similar cu acela de a alipi, la noi în ţară, o comună la un judeţ vecin? (Să ne imaginăm că, de pildă, comuna Vârfu Câmpului ar intra în componenţa judeţului Suceava sau comuna Adâncata ar fi încorporată judeţului Botoşani; în afara unor orgolii locale mărunte s-ar inflama cineva la nivel naţional? Cu siguranţă nu, însă altfel am judeca lucrurile dacă un sat oarecare, de la graniţă, ar fi anexat de un stat vecin!)

Nu intru în corul celor care critică acţiunile orchestrate de ţarul de la Kremlin, însă, ţinând cont că mă detaşez de discursul antirusesc fără discernământ, mi-e imposibil să înţeleg de partea cui este dreptatea. Poate că şi ucrainenii au dreptatea lor, dacă ne gândim că, într-un fel, Hruşciov le-a oferit Crimeea ca recompensă pentru deportările, înfometarea şi prigoana sălbatică de care au avut parte în Era lui Stalin, fapt consemnat, între alţii, de însuşi scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn, în ,,Arhipelagul Gulag”.

Acum, din păcate, nu mai contează cine şi cum are dreptate! Crimeea a fost anexată (paşnic!), occidentalii fiind bătuţi diplomatic printr-un soi de aikido, unde ruşii s-au folosit perfect de energia democraţiei pentru a-i imobiliza. Prinşi în capcana întinsă de Vladimir Putin, occidentalii au asistat sideraţi la modificarea unor graniţe statale, rezumându-se, în esenţă, la nişte proteste sterile, avertizări şi ameninţări voalate, care pentru ursul răsăritean e mai puţin decât o fulguială rătăcită pe o pajişte de început de aprilie, în Kamceatka.

Cu un secol şi jumătate în urmă, în Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, Occidentul a dat dovadă de virilitate în relaţie cu Rusia. Planurile expansioniste ale colosului răsăritean –  perseverent urmărite prin veacuri încă de la cnezul Ivan al III-lea, primul suveran al întregii Rusii – au fost astfel zădărnicite pentru o perioadă de coaliţia fermă a unor puteri occidentale. Astăzi datele problemei s-au schimbat: dacă Statele Unite ale Americii, portdrapelul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, nu doresc să intervină decisiv pentru a echilibra balanţa geopolitică europeană nimeni nu se poate măsura cu Federaţia Rusă! Iar S.U.A. şi-au concentrat energiile în ultimile decenii în atâtea puncte de pe glob – care au presupus exorbitante costuri materiale şi umane – încât astăzi au nevoie parcă mai mult decât oricând de refacere internă. În plus, supremaţia economică americană, baza impresionantei lor dezvoltări militare, este disputată de gigantul din Asia de Est, care nu dă semne că şi-ar domoli creşterea economică, iar presiunea constantă din Pacific, inclusiv în problema Taiwanului, complică geopolitica mondială, determinând administraţia de la Washington să acţioneze cu un plus de prudenţă, având în vedere şi succesul îndoielnic al acţiunilor militare din Orientul Mijlociu.

Cine va opri Rusia în dorinţa ei de a egala grandoarea U.R.S.S-ului de după Al Doilea Război Mondial? Va fi capabil Occidentul să-şi sincronizeze eforturile pentru anihilarea ofensivei din Răsărit? Cât poate plusa Putin pe masa îngustă a poker-ului mondial? În ce măsură este dependentă Europa de exporturile de materii prime din Federaţia Rusă? E capabilă Ucraina să se opună unei divizări? Fascinaţia Crimeii faţă de noua realitate geopolitică va contamina şi alte spaţii ex-sovietice? A cui este, de fapt, Transnistria? Dar Republica Moldova, se va salva ori va fi înghiţită ca în urmă cu două secole? Ce rol ar putea juca România în noul context regional? Cât ne vor costa declaraţiile ostile la adresa puterii răsăritene, în condiţiile în care Occidentul şi-a nuanţat uşor poziţia faţă de acţiunile Moscovei?

Aşadar, sunt câteva întrebări care, pe noi, românii, ne preocupă într-o oarecare măsură şi cărora, în articole viitoare, voi încerca să le găsesc un sens şi dincolo de acţiunile concrete ale actorilor zilei.  

P.S. Materialul de mai sus, elaborat de mai bine de o săptămână, îşi cere mai repede decât credeam tributul cuvintelor, de vreme ce istoria, zilnic, sapă necruţător în temelia statului ucrainean.

     

Scama unui dinte din Ţara Suinelor

În momentele crâncene ale istoriei personale, întru supravieţuire,  fiinţa umană poate coborî  sub ultima treaptă a civilizaţiei. Atingerea pragului ultim al degradării ne-a aureolat viaţa măcar o dată, dar, dintr-o nevoie organică de protejare a sinelui, refulăm realitatea care, sumbru, ne-a pângărit.

,,Eseu despre orbire”, roman al scriitorului lusitan José Saramago, m-a proiectat în  coşmarul cazon, pe care am avut privilegiul să-l mistui cu mai bine de două decenii în urmă. Prins  inexorabil în arcanul cătăniei – unde timpul se dilata, invadându-mi brutal până şi memoria consumată anterior sechestrării – aveam convingerea că am naufragiat în ,,Ferma Animalelor” lui Orwell, unde suinele, vrednici decidenţi, erau întruchiparea nobleţii.

Manifestarea spiritului aristocrat al decidenţilor ,,fermei” cazone, din inima unui Cluj la început de ,,democraţie”, îmi creează astăzi o nostalgie similară cu cea revelată de ,,Amintirile” lui Creangă. Vai, când mă gândesc la pumnii care-mi mângâiau plexul solar, obosit după balastul fetid, ingerat de organul dindărătul lui, la bocancii decidenţilor care, uneori, în zilele de ianuarie, îmi ,,masau” vineţiu fiece părticică din corp, pe zăpada din faţa Zidului vegheat de santinele, la nopţile de februarie, când, din nevoia de călire întru viitoarele bătălii, atârnam de un prun, pe vârfuri, cu o cătuşă strecurată părinteşte pe încheitura mâinii drepte, până la raportul de dimineaţă, mai că-,,mi saltă (şi acum) inima de bucurie”.

O, şi ce suine încântătoare ne ,,instruiau” pentru a fi de ,,strajă patriei”! Unele, mai ales cele de la vârf – care astăzi sporesc democraţia în Irak şi Afganistan – erau focalizate pe ideea că bastonul e argumentul central în educarea maselor; cum însă în ostăşie fapta este garanţia succesului, nu m-a mirat de fel când suina principală, într-o misiune oarecare, şi-a ,,odihnit” bastonul pe spinarea unui tractorist, aşa, dintr-un spirit de fraternizare, la modă odată cu aşa-zisa Revoluţie. Altele, tot cu stele pe umerii vestonului, agăţate durabil în securea familiei, îşi tot băteau capul cu probleme de matematică de ciclu primar. Fiind însă parte integrantă din scutul patriei, fără de care însăşi naţiunea s-ar fi prăbuşit într-o gaură neagră, nu beneficiau de timp pentru descifrarea temei pentru acasă, aşa că mă învredniceau pe mine, umil soldăţoi, să tranşez aritmetica elementară destinată ţâncilor nedeprinşi cu grohăitul cazarmei...

Aceleeaşi raţiuni i s-au circumscris şi scrisorile pentru studentele de la ,,Cuza”. Pentru că (iarăşi) nu dispuneau de ,,timp”, unii dintre proaspeţii absolvenţii de academie militară – suine debordând de vitalitate aristocrată! – îmi încredinţau amănuntele amantlâcurilor cu studentele universităţii ieşene, pentru ca, prin cuvântul scris de o mână mai ,,liberă”, să cristalizeze relaţiile şi dintr-o altă perspectivă. Suinele aristocrate transcriau, aşadar, gândurile pe care le creionam, apoi textul aluneca sincer spre ,,Complexul Maiorescu”...

...Şi pumnii curgeau, se deschideau în palme care cuprindeau obrajii, urechile, iar sângele ţâşnea nedumerit din timpane, pentru o trainică întâlnire cu materia din afară...

Senine, suinele creşteau surâzând. Transformat într-un rânjet, surâsul lor îmi suplini, în scama amintirilor, absenţa unui ,,dinte” din faţă. Totuşi, în camuflaj, cu arma la braţ, în teatrele de război ale lumii secolului XXI, l-am identificat propagând pacea...