Aromă eminesciană peste zidul din Bucovina

Ne făurim vise, luptăm pentru ținte cu iz pragmatic ori spiritual și, atât timp cât nu abandonăm cauza, parcă avem pe lume un rost. Știm că suntem dependenți de imediat – facturi care nu ne uită nici dacă ne-am finalizat socotelile pe Pământ, ființare încordată pe piața muncii ș.a. –, însă, pentru a duce mai ușor povara sclaviei moderne, avem nevoie de evadări din universul în care suntem obligați să navigăm, în acela pe care ni-l dorim.

La mijloc de cireșar, la 126 de ani de la intrarea poetului național Mihai Eminescu în panteonul universal, am prins ninsoarea florilor de tei în inima Bucovinei de Nord, împreună cu jurnalistul Gabriel Balașa. Era încă devreme când am sosit la Societatea pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, iar pregătirile pentru vernisarea expoziției ,,Locuri eminesciene din Cernăuți” erau în toi. În prim-plan, ca de obicei, scriitorul Vasile Bâcu,

președintele societății, jurnaliștii Nicolae Șapcă și Adrian Medvedi, profesorul Nicolae Haucă și, nu în ultimul rând, poetul Vasile Tărâțeanu, membru al Academiei Române.

 Mijlocul zilei ne-a găsit în curtea lui Aron Pumnul, dascălul care a amprentat destinul lui Eminescu. Aici, la monumentul lui Eminescu, atât

reprezentanții Consulatului General al României la Cernăuți, cât și membrii societăților culturale românești din Nordul Bucovinei, precum și o delegație de cadre didactice românești din Transcarpatia au omagiat prin cuvinte vii și flori diafane personalitatea poetului. Unii vorbitori și-au exprimat însă nedumerirea cu privire la tergiversarea lucrărilor privind transformarea Casei Aron Pumnul în muzeu, arătând că, ,,în anul 1942, în plin război, s-a deschis muzeul în cauză, iar de două decenii, de când se fac demersuri pentru intrarea casei în circuitul muzeal și cultural al zonei, piedicile nu contenesc.” Oare de ce?!?

Ușor nedumerit m-am îndreptat spre a doua statuie a lui Mihai Eminescu din Cernăuți, cea de la intersecția străzii ,,Universitații” cu strada ,,28 iunie 1940”. (Suavă ironie să-l afli pe Eminescu – omul care, în paginile ziarului

,,Timpul”, nu s-a împăcat niciodată cu cedarea Bucovinei din 1775 – lângă o stradă care îți amintește de pierderea Bucovinei de Nord!...). În inima lui cireșar, statuia lui Eminescu, inaugurată în urmă cu 15 ani prin mâna și sufletul sculptorului Dumitru Gorșcovschi, parcă fremăta de viață. Doar el, sculptorul român din Cernăuți, recunoscut de Occident și ignorat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, nu mai era. În martie 2015, în aula Palatului Academic a Universității Bucovinene de Medicină din Cernăuți, cu câteva zile înaine de a se prăpădi în condiții stranii, mi-a mărturisit: ,, ... statuia lui Eminescu este o metaforă. Am concentrat în ea balada Miorița și adâncul sufletului românesc!”

Tot o metaforă, rostită însă cu sprijinul Institutului Cultural Român, pe scena Teatrului Muzical-Dramatic ,,Olga Kobyleanska”, în cadrul ,,Festivalui Internațional Eminescian de Poezie”, a adus în Cernăuți și omul de cultură  Dan Puric, în cadrul spectacolului ,,Suflet românesc”. Referindu-se la românii nord-bucovineni, scriitorul român a conchis: ,,Am senzația că abia aici am ajuns pe vârful Golgotei românești. Sunt două lucruri suprapuse: puterea cuceritoare care mutilează și autoritatea lui Dumnezeu, neștirbită.”

Seara, pe o ploaie torențială, evitând zonele unde apa adunată pe unele străzi atingea cupola mașinii, am părăsit orașul. Belșugul de apă mi-a întărit convingerea că, în Bucovina de Nord, mă întorc mereu pentru ceea ce un tânăr român cernăuțean, Gheorghe Ungureanu, numea ,,o casă de prieteni” și, sper, un ideal comun: căderea unui zid. Care? Cel care taie în două Bucovina, pe considerente similare Zidului Berlinului, dar cu o consistență (deocamdată!) mai greu de suprimat.

  ... Dură e astăzi existența românilor nord-bucovineni și herțeni, iar în scurt timp zilele lor se vor înveșmânta în noi culori sumbre. Pregătirile pentru înființarea comisariatelor militare,  unde cizma le va apăsa grumazul fără teama de Europa, e o realitate care curge necruțător dinspre Kiev. Între timp Bucureștiul mai toacă niște bani la o sindrofie de peste graniță, pentru a arăta poporului că nu-i este indiferentă soarta românilor din ținuturile pierdute în vara anului 1940, însă, fără un lobby eficient în cancelariile occidentale întru revelarea drepturilor istorice legitime, românismul din Țara Fagilor moare încet.