2011-08-09T09:32:00.000-07:00

410 ani de la asasinarea lui Mihai Viteazul
9 August, reper al Istoriei Naţionale

Cu surprindere am constatat că, prinsă de febra gloriosului prezent, mass-media românească a ignorat, în ziua de 9 august 2011, comemorarea lui Mihai Viteazul, la 410 ani de la asasinarea Domnului UNIRII. Din acest motiv, ca om trăitor în străvechea ţară a dacilor, m-am simţit dator să readuc în conştiinţa românilor de pretutindeni opera domnitorului român, sperând că – într-un timp fără atributele eternităţii – ziua de 9 August va fi unul dintre reperele Istoriei Naţionale, aşa cum zilele de 15 Ianuarie ori 15 Iunie şi-au dobândit cuvenita recunoaştere/semnificaţie culturală.
Motto: ,,Putea-veţi voi, cei care aţi rămas, să biruiţi lutul din voi,
aşa cum l-au biruit cei care au plecat?
Ce trist e că putem uita pe morţii care ne-au dăruit
viitorul!” Vasile Pârvan

Observaţia istoricului şi eseistului român m-a trimis cu gândul la două personalităţi ale Neamului Românesc – Ion Antonescu şi Mihai Viteazul – pe care posteritatea le-a tratat cu agresivitate ori făţărnicie. Iar dacă în cazul Mareşalului mai trebuie să treacă un timp pentru a se repara stupizenia politicienilor care, cu infantilism servil, l-au (re)introdus în anul 2004 printre criminalii de război, măcar că imaginea sa începea să capete consistenţă reală încă din anii ’80 ai secolului trecut, pentru memoria lui Mihai Viteazul, de vreme ce nu s-a creat (încă!) niciun institut care să-i întineze numele, noi, românii avem o datorie morală asupra căreia voi stărui.
,,Mihai Viteazul nu are partid ca să-l poată susţine”, spunea ironic avocatul său, din campania ,,Mari români”, iniţiată de Televiziunea Naţională, în anul 2006, referindu-se la bizara apariţie a unor personalităţi româneşti (sic!) în top 10. Plasat atunci pe un banal loc patru, Mihai Viteazul, simbolul unirii tuturor românilor, garniseşte agenda noastră socială doar în festivismul (adesea) ipocrit al unor zile mustind de istorie – 1 Decembrie şi 24 Ianuarie –, pe care noi, cei cu viziuni moderne, le-am coborât în noroiuri electorale.
Şi totuşi, invocând personalitatea lui Mihai Viteazul, mi se pare surprinzătoare uşurinţa noastră de a trece pe lângă ziua de 9 august, când domnitorului român avea să i se curme destinul, după un model oarecum similar cu cel al lui Burebista – întemeietorul statului dac –, model temeinic bătătorit până la sfârşitul mileniului II. Acum, pe 9 august 2011, la 410 ani de la asasinarea lui Mihai Viteazul, ar trebui poate să ne aplecăm cu smerenie şi veneraţie asupra personalităţii domnitorului şi, mai ales, a actului Unirii de la 1600, momentul astral al Evului Mediu românesc, făclia care ne-a călăuzit paşii prin veacuri spre Unirea Principatelor (1859) şi Marea Unire de la 1918.
Cum ţin însă să evit contactul cu banalul ori ieftinismul, voi păşi peste aspectele îndeobşte cunoscute, referitoare la domnitorul român – originea, ascensiunea socială, campania antiotomană, izbânda naţională de la 1600 –, concentrându-mă doar pe câteva aspecte, inedite, din existenţa bravului nostru înaintaş, care îl prezintă într-o nouă perspectivă.
În mecanica forţelor ce sufoca Europa Centrală şi cea de Sud-est a sfârşitului de secol XVI, Imperiul Otoman, Sfântul Imperiu Roman al dinastiei de Habsburg şi Regatul Poloniei erau într-o aprigă competiţie, urmărind fiecare – într-o expansiune inexorabilă – să-şi taie hălci cât mai mari din Ţările Române. Mihai Viteazul, după campania antiotomană din 1594-1597/1598, acceptă în 1597 armistiţiul cu Imperiul Otoman, prin care nu numai că sultanul Mehmed III Adil îl recunoaşte ca domn, dar, în acelaşi timp, Ţării Româneşti îi este recunoscută independenţa. Motivul acestei recunoaşteri nu a fost un favor al Porţii Otomane, ci a fost dictat de un argument cât se poate de pragmatic: un adversar atât de puternic precum s-a dovedit a fi Mihai, putea produce însăşi suprimarea dominaţiei otomane în întreaga Peninsulă Balcanică, de vreme ce documentele timpului relevă că ,,populaţia creştină din Balcani şi de peste Dunăre îl aşteaptă cu mare nerăbdare şi îl solicită zi de zi pe Mihai, ba îi trimite şi scrisoare de reproş că zăboveşte atâta.” Pe de altă parte, Mihai Viteazul a acceptat sistarea ostilităţilor cu otomanii din necesitatea pregătirii – odată cu independenţa dobândită – realizării de facto a idealului Unirii.
Insist pe revelarea acordului cu otomanii, deoarece din momentul finalizării sale – după victoria lui Mihai Viteazul de la Senadin, din septembrie 1598, soldată cu distrugerea a 2000 de sate şi strămutarea în Ţara Românească a ,,peste 16000 de suflete cu averea lor toată” – sultanul i-a satisfăcut toate cererile, inclusiv planurile militare privind Transilvania şi Moldova, pentru a da o lovitură Ligii Creştine, condusă de papalitate şi habsburgi, care doreau să înscrie definitiv Ţările Române în orbita propriilor interese; de asemenea, pentru Poarta Otomană crearea unui stat românesc unificat era un scut al imperiului lor la Dunăre şi Marea Neagră, iar considerentele geostrategice şi economice nu puteau fi ignorate, deoarece aceste sectoare constituiau cheia drumurilor comerciale ce porneau din Orient şi tăiau Europa Centrală şi Nordică, la care se adăuga rolul lor primordial în negoţul intercontinental terestru. Aşa se face că, în momentul atacării şi adjudecării Transilvaniei (octombrie-1599), în urma victoriei de la Şelimbăr, otomanii nu au invadat Ţara Românească, deşi lesne ar fi putut profita de oportunitatea ivită.
Dar, întrucât nu mi-am propus realizarea unei abordari exhaustive – ar fi aproape imposibil demersul în cauză – voi mai aduce în ecuaţie un element: Praga, devenită din 1583 capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam German, era informată încă din 1597 că domnitorul român urmăreşte unificarea Munteniei cu Transilvania şi Moldova. De pildă, într-un document din ianuarie 1598, Rudolf al II-lea, împăratul habsburgilor, era înştiinţat că Mihai Viteazul i-a luat sub ocrotire pe toţi cazacii şi bulgarii nemulţumiţi ,,de tirania turcilor”, cărora ,,le dă toate cele necesare”, întărind astfel relatarea unui anonim sas, ce preciza că domnul ar vrea să cuprindă ,,toate teritoriile, de la Marea Caspică, până la... Buda”. Totodată, în sud, spre Munţii Balcani, campania de şase săptămâni din 1598 a fost privită la acel moment ca fiind realizată ,,în speranţa de a lua în stăpânire această ţară până la munţi.” Pe aceeaşi coordonată, un agent englez la Poartă releva că balcanicii ,,i-au trimis 70 de mii de galbeni şi mulţi cai, alegându-l pe el, mai degrabă decât pe alţii, să le fie rege, ba chiar mare mulţime de oameni au fugit la el.” Dacă luăm în calcul că unul dintre fidelii săi aliaţi, Ştefan Răzvan, era nu numai domnitorul Moldovei, ci şi hatman al ţinutului dintre Nistru şi Nipru, iar teritoriul respectiv era locuit în majoritate de români liberi din Ţările Române – refugiaţi în acest spaţiu datorită pierderii drepturilor colective de obşte în faţa boierilor –, descoperim că ideea de unire la Mihai Viteazul a vizat nu doar Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, ci a inclus întreg spaţiul etnic românesc – reprezentat de ,,blocul dacic” – între Dunărea Mijlocie şi Nipru, Carpaţii Păduroşi şi Haemus Mons (Munţii Balcani), spaţiu ce coincide cu cel stăpânit de regele Burebista, ilustrul său predecesor.
Elementele invocate, la care, desigur, într-o logică a consistenţei, se pot adăuga altele, pot fi argumente temeinice pentru a elibera ziua de 9 August din marasmul cotidian şi a o introduce în zestrea conştiinţei românilor de pretutindeni, prin comemorarea eroului UNIRII, fapt ce – măcar o clipă – ne-ar oferi prilejul de a reflecta la destinul Neamului Românesc.
Să fie desuetă o asemenea abordare pentru tipul de societate în care fiinţăm?!...

Revanşa femeii

2008-10-17T11:39:00.000-07:00

Dintr-o nevoie vie de armonie, am pledat mereu pentru egalitatea dintre sexe. De fapt nici nu era nevoie de acordul meu pentru că, pe hârtie, ea există de aproape un secol.
Şi totuşi, ceea ce n-a reuşit legislaţia în domeniu, au reuşit-o la noi anii de după evenimentele din decembrie '89 şi, mai ales, cei de după 2000, când multe dintre femei, inclusiv de la ţară, au evadat în opulentul Vest. Nevoia acută de bani, le-a determinat pe reprezentantele sexului frumos să-şi valorizeze potenţialul, fiind receptive, de cele mai multe ori, la orice act cu parfum de profit.
Nimic condamnabil, fără îndoială, dimpotrivă. Găsesc aici o formidabilă dorinţă de a triumfa într-o luptă în care intrau cu handicapul necunoaşterii limbii şi civilizaţiei în care au plonjat, cu handicapul venirii dintr-o zonă a Europei, văzută de cei dinspre Atlantic ca fiind de tip paria etc. Şi, într-adevăr, unele au clacat…din întâmplare, neşansă, lipsă de perspicacitate şi, poate, destin… Dar cele care au reuşit – nu are nicio importanţă dacă succesul a venit de pe o plantaţie de căpşuni, dintr-o afacere cu gogoşi, ori din industria sexului – au devenit (revenind pe meleaguri mioritice) mai mult decât egalele sexului aşa-zis tare.
Astfel de femei (nu neapărat influenţate de contactul cu alte civilizaţii), construite într-o psihologie de învingător, pătrund adânc în toate structurile de putere şi decizie ale Statului sau ale societăţii, în ansamblul său, şi, din această postură, cravaşează eficient tot ce se poate, în special bărbaţii avizi de succes.
A nu se crede că, acestora din urmă, le plâng de milă; din contra, înţeleg că nevoia unei femei, ajunsă într-o funcţie înaltă, de a mătura pe jos cu bărbaţii – în pat, evident, li se frânge scrobeala – vine dintr-o acumulare de frustrări, care coboară în istorie până la patriarhat. De atunci Ea, femeia, a stat în umbra şi în urma bărbatului. El, liderul atotstăpânitor, dirija rosturile vieţii, El împărţea dreptatea cu pumnul şi parul, deoarece (nu-i aşa?) cuvintele erau cam scumpe şi nu dispunea de suficient capital pentru comunicare…
Să ne mirăm astăzi că Ea, cea care îşi creează culoare într-o lume dominată, totuşi, de misoginismul latent masculin, striveşte lumea bărbaţilor, atunci când are ocazia?... Câte speranţe, pe uliţa timpului, nu i-au fost înşelate? Câte iluzii nu i s-au spulberat? Câte vise nu i-a frânt El – eroul, binefăcătorul, stăpânul?!...
Nu vreau şi nu pot fi avocatul nimănui şi-ar fi umilitor (a câta oară?) pentru lumea femeilor, să le acord clemenţă ori să le înfierez atunci când, unse ierarhic, dobândesc atribute de satrap. Poate că păstrează nostalgia unui matriarhat care, dominând omenirea în cea mai lungă perioadă a sa, a lucrat în ele adânc pentru recuperarea poziţiei sociale pierdute. Şi, dacă ne gândim că la început de mileniu, asistăm la un proces (încă lent) de feminizare a bărbaţilor (cercei, machiaj etc.) şi de masculinizare a femeilor – procesul e prea evident ca să mai vin cu exemple – pot spune că domnia matriarhatului nu e tocmai departe…

Freedom

Revanşa femeii